Unde esti!?

...pentru d-ra Ș. A. M.

* nu am mai simtit de mult implinirea dis de dimineata... starea de intreg care sa iti acopere zilnic pieptul intr-o imbratisare protectiva. undeva am si incetat sa mai astept asa ceva sa revina in rutina. undeva am pierdut sirul secundelor, apoi al minutelor, orele au trecut in nestire, zilele s-au scurs mai intai greu apoi cate doua sau trei, o saptamana poate, de-o data si incet lunile s-au insumat in douasprezece trecand de atunci mai multe de un an... dar nu am uitat... doar nu mai sper. caci supravietuirea, privind in spate, tuturor ni se va parea grea... dar in fapt... e cel mai usor lucru. cel mai greu e sa gasesti iar curaj, incredere... si ceea ce este imposibil este... sa uiti... te poti impaca in sinea ta dar... uitarea este o iluzie autodeterminata.

* nu putea clar defini ce anume crea in camera atmosfera cromatica: lumina trecuta prin filtrul perdelei, reflexia luminii din peretele de aceeasi culoare, sau invaluirea amandurora? sta in fotoliul pe care il cunoaste preabine si in care... doar acum realizeaza ca niciodata nu a stat pana acum. se regaseste si acum la fel de strain ca intotdeauna pentru ca niciodata nu i-a fost acasa aceasta incapere. soarele, pentru o clipa, porneste din nou din coltul din dreapta al geamului si se scurge pe geam spre cel din stanga incontinuu. secundele trec creionand pasaje, cadre, chipuri, sunete, miscari, zile... ani. usor incepe sa se simta dominat de frica. ii intra in oase si il ingheata, incepe sa prinda un usor tremur si scuturandu-si capul nu stie daca a facut-o sa alunge amintirile sau din cauza racelii camerei. aceeasi frica il vana si mai demult.. ca in acest spatiu se simte invers decat orice om normal s-ar simti: in pericol pentru ca nu esti singur. dar acum casa e goala si totusi... amintirile tot reusesc sa corporalizeze tacit persoane, dand viata unor fantome. nu se poate simti singur si asta il reprima... ii lasa un gust coclit in gura... i se usuca buzele pe care si le musca nervos incercand in zadar sa le umezeasca. la un moment dat se opreste din tremur... gura se abunda de saliva din nou, pupilele se maresc si respiratia intra intr-un ritm constant si lent.. acceptarea..

* cand nu poti sa obtii ceea ce vrei recurgi la surogati, la jumatati de masura, la arome identic-naturale, la esteri si alti compusi chimici care sa iti ofere doza urmatoare de tranchilizante si analgezice. esuezi lamentabil. si mai mult de atat, ajungi acasa si iti dai seama cat de desgustatoare este senzatia aceasta de complacere in nimicuri, in rahatul cotidian, cat de mult te pateaza acum, privind cateva minute in urma, un zambet fortat catre cineva incercand sa imiti o grimasa de apreciere sau un zambet de placere. intr-un final am renuntat la prefacatorii si la minciuni autoinduse si m-am educat sa ma comport impersonal, sa nu mai cer nimic si sa ma astept la the worst case scenario. surprinzator, daca incerci asta, ajungi sa aflii ca... asteptandu-te la ce-i mai rau incepi sa obesrvi ca mai toate lucrurile au tendinte dezamagitoare si accidentele fericite nu te surprind pentru ca nu sunt indeajuns de intense ca sa poata sterge mii de dezamagiri. asa ca incepi din nou sa intrii in laborator si incepi de data asta sa cauti un vaccin imunitar, il injectezi autoindus mental si apoi il pui in aplicare fortand un cadrul natural prin cauze artificiale. apoi alt caz, apoi altul... la fine esti imun. reusesti sa treci apoi prin sute de situatii oribile si singurul gest emotional pe care il poti schita este dezamagire. furie? binenteles, e normal, natural sa o simti... dar atat de repede am invatat deja sa o reprim incat nu apuca sa ajunga un gest schitat macar.

* isi aduce apoi aminte celalata camera... peretii albi, efectul de cutie. in cateva clipe este acolo ci nu aici pe fotoliu. asezat in pat, cu picioarele atingand plafonul inferior, aplecat in fata, cu mainile a caror degete abia se ating, sprijintite in coate pe genunchi... capul plecat usor in spre in fata si sucit spre stanga privind spre usa de la camera... umbra, aceea atat de familiara, bantuie din nou trasand amintiri pe peretii goi. balconul, acelasi peisaj, cerul... mereu parca desprins din cadrele-amintire decat din real... aceeasi ameteleala privind in jos, dar nu de la inaltime, acelasi not in gat... greata.. durere in piept... goliciune. apoi iar camera si singuratatea care o domina... se simte in siguranta aici? din cauza urmelor, din cauza umbrelor?.. din cauza solitidinii?.. cert este ca respira mai greu... dar parca se simte mai in largul lui... dar acum... aici.... isi priveste gandurile, pierdut, prin aer ca si cum ar urmarii fumul tigarii ridicandu-se lenes.

* dar mereu am scuturat capul si m-am dezmeticit cu gandul ca orice ar fi, dincolo... ACOLO esti TU! sa ma tii de mana... in spatiu aspatial, in perioade atemporale... TU. persoana mea, calmul meu, refugiul, linistea, intelegerea, prietenul, umarul pe care sa imi astern fruntea si gandurile, mana care sa imi rafaseasca parul la ceafa, vocea care sa imi sopteasca ca va fi bine, chiar daca nici ea nu o credea... si acum imi scutur capul... inca il mai scutur de atunci... de atunci de cand am ramas singur... si fara tine macar. am ametit de cat timp imi tot scutur capul... din scuturatul acela de dezmeticire, dinainte sa ma prabusesc spre intelegerea ta, am ajuns sa imi prind capul in maini, sa imi acopar ochii sa nu vad, sa imi presez urechiile sa nu aud si inca scutur capul pentru ca nu vreau sa cred... nu pot sa cred ca si tu m-ai parasit!!!

** si acum... intre patru pereti, fie albi fie verzi, ma simt singur si incarcerat, autoizolat de toti, scuturand capul sperand inca sa il opresc sa imi descopar ochii si sa sa imi destup mainile de pe urechi.. sa te vad atunci, sa te aud cum imi zici ca ce a fost a fost, ca va trece si ca stii sigur ca intr-o zi o sa imi revin, ca va fi bine. dar stau tot aici, in fotoliu, si nu inteleg ce anume creeaza atomsfera cromatica, si stau aici in pat privind spre usa cu capul inainte si putin sucit spre stanga, privesc de la balcon ametind, si imi tot scutur capul sa ma desmeticesc, sa te regasesc. si il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur...