Lumea... unde fiecare este pestele propriei sale curve: mintea.

* nu am mai plecat, nu mai plec... nu mai vreau. mi se strange stomacul cu aceeasi senzatie pe care o aveam cand eram mic si plecam cu parintii in ceva excursie sau in concediu la mare. am ajuns sa indepartez de mine si sa izolez tot sa incerc sa uit tot sa imi autoinduc o conditie alzheimer-iana. nu, nu vreau sa traiesc clipa si... de cand ma stiu am trait in trecut si in anticipari... o clipa, o rasturnare.. totul s-a schimbat si... oricat de conservator si de imuabil consideram rationamentul meu am ajus sa il modific drastic si sa tai si sa rup si sa lipesc colaje desirabile imposibile peste tapetul desirabilitatii, zic eu acum, dapravate si iluzorii.
* nu pot coexista cu voi, ceilalti, in lumea lui ce ar fi daca. totul a deveni acum, pentru mine, imbatabil, fiecare decizie are sentinta in coada si prerationarea actiunilor este indispensabila. ajung sa imi tot frec mintea pe aceeasi poteca pana le tocesc pe amandoua dar nu pot, nu mai pot! sa imi permit un alt joc totul sau nimic cu pretentii uriase si pierderi devastatoare.. nu ma mai implic. nu mai vreau tangentialitate si nici nu stiu daca, acum, am pornit sa alerg vertical sau oblic pentru ca orizontal nu mai pot alerga nici pe diagonala. incerc, incerc, incerc sa evit pe toti, tot, sa ma ascund sa fiu transparent, invizibil, sa nu cer, sa nu dau, sa nu ma schimb matricea cu nimic, lumea sa se desfasoare independent de mine si eu... EU... sa trec lin ca un scafandru care se scufunda in abisul crevasei oceanice, dincolo, adanc, in mine, in lume...
* am usoare pasaje alternative, de scurta durata, de plutire dar in fapt tot eu singur ma tin de un colt de tricou in aer. am nevoie de asta. de clipe tacute petrecute inchis in casa, de veghe cand toti dorm si dormind, departe, cand toti umbla planeta.
* ma scurg in frame-uri intrerupte si intarziate. stop cadru! stop cadru!... doar clipe, momente.. si ele furate poate din spate... dar unele prezente si reale. ma simt murdar, murdarit, murdarind. o conditie, zic eu, indispensabila de conditia umana contemporana ca parazitul de parazitat. vad negru si urat.. mult negru si urat, mai mult decat ceilalti... si le intunec si lor privirea cand trag de mine sa ies din cochilie. sunt o sepie si cerneala mea este tulburator de otravitoare. acolo in umbra, pe banda filmului taiat si lipit pripit ma simt sigur si in siguranta, singur.
* daca omul are un neajuns... acela sigur este autosuficienta. suntem damnati si traim impreuna si dependenti si interdependenti... eu am ajuns intra-dependent... suntem damnati sa stam impreuna, sa traim in simbioza ori sa nu ne parazitam pentru ca... adevarul este ca nici unul nu mai avem capacitatea si capabilitatiile necesare de a ne elibera ca persoana, un individ propulsat pe verticala ascendent. am ajuns sa urcam care doi, de mana ca sa nu ne fie frica, si am mai si ajuns de fapt sa coboram pe verticalitate si sa ne scaldam in mizeria iluzoriului, in aprecierea reciproca dependenta de darurile celuilalt. unde e daruirea neconditionalta, acea forta antigravitationala?
* lumea a ajuns un acvariu imens plin de pestisori si rechini unde... fiecare este rechinul celuilalt, unde fiecare este pestele propriei sale curve: mintea. am parasit malul asa cum primele mamifere au parasit apa si le-au crescut picioare, asa ne-au crescut noua branhii si inotatoare si ne-am cufundat in intinderea lichida de mil si pacura. am invatat sa rezistam propriului venin ca sa ii putem otravi pe ceilalti.

* nu e capat de drum... nici pe departe... s-a terminat rola de film si inca nu am unul nou cu care sa o inlocuiesc. nu stiu ce franturi sa mai culeg si de ceva timp merge aceeasi rola, repetandu-se. se opreste.. o pornesc din nou, si din nou... aman incontinuu un moment a carui iminenta este neschimbatoare. si iar mi se strange stomacul si am gust coclit de fiere in gura. inghit in sec cu greu. unde? de ce? ajuns inapoi acasa de ce a pleca din nou? din nou... din nou.... din nou.... din nou...
cu totii suntem pe un patefon imens care nu se va opri daca pentru un moment discul tau, povestea ta, s-a zgariat si acul citeste pe loc pe loc pe loc pe loc pe loc pe loc pe
stop

Stop cadru... paradisiac

* se spune ca tot ce exista este frumos si bun, ca omul ar fi cel mai desavarsit. paradisul, Edenul, nu e altceva decat creatia demiurgului. si intradevar, creatia sa, este deosebita!...
* totusi intr-o zi Eva uitandu-se in jurul sau a descoperit... oglinda. o oglinda de cristal, cu rama de bronz infatisand un sarpe care strangea ochiul de sticla intr-o pirnsoare, muscandu-si coada. curioasa din fire, fascinata de imaginea exterioara a propiei persoane, a pierdut ore in sir uitandu-se la ea. oglinda... o mintea. si cum tot atingea ogilnda si se tot mira.. a spart-o! si mii de cioburi cioburi i-au intrat adanc in ochi. imaginea s-a inrosit si incetosat, s-a intunecat si ingustat si s-a dispersat in unghiuri reale si cele iluzorii ale reflexiilor cioburilor de sticla. totul in jur arata acum, pentru ea, groaznic.
* Adam era inca in covalescenta, pansat tot pe piept, cum demiurgul i-a scos coasta, cam stangaci, nu era doctor de fel ci artist. dorinta Evei de a vedea frumos din nou o facea sa schimbe tot in jur si sa taie cu privirea astfel incat imaginea sa fie din nou placuta vazului ei, acum alterat. gasindu-l pe Adam intins, speriata si socata de imaginea hada a companionului ei de Eden a inceput sa il taie din priviri adanc pe chip, pe pieptul bandajat... l-a taiat adanc, pana in inima, trecand de pansament, prin locul lipsa al coastei... a trecut un timp si cum Adam o iubea prea tare nu a putut sa nu o ierte.. caci in cele din urma.. Eva a inteles blestemul ce avea sa il poarte privirea ei de atunci... astfel incat... Adam si-a scos ochii din cap, si i-a ascuns in piept... i-a scos ca sa nu mai vada nimic daca Eva lui nu putea sa vada frumosul paradisiac.... si astfel... indiferenta lui oarba si ascutimea ochilor ei au transformat Paradisul in Prozaic.
* totusi... se zice ca unii oameni mai reusesc inca sa vada faramele paradisului uitat, pe semne ca dupa atata timp ochii unora au crescut la loc sau s-au mai clatit genetic de cioburi. se pare ca ascestia, precum si demiurgul, sunt artisti... poate de aceea. si uite ca.. prin creatia lor au reusit sa surprinda cadre din jurul nostrul prin care ne arata cum sa privim, niste ochelari corectori a caror lupa schimba imaginii coloritul, forma si esteticul per ansamblu. si altii au reusit sa ma vada, sa deosebeasca dar... lipsiti de talent au cazut in disgratie, batjocoriti de ceilalti fie din considerente de nebunie, fie considerati impostori ai artistilor cu dar. astfel s-au inchis, acesti observatori proscrisi, si au prins ura pe artisti.
* au vrut artistii sa rezugraveasca tot tabloul. observatorii proscrisi s-au opus.. din gelozie. si lumea a ramas la fel de urata in continuare.

* se zice ca... nu exista oameni urati... ci doar persoane care nu stiu sa ii priveasca. se zice ca nu sunt oameni ne-fotogenici... ci doar fotografi neindemanatici... orice artist care considera un kitsch apreciat de toti ARTA... se insala amarnic. ARTA nu desemneaza realitatea... ci frumosul, Edenul. Artistul este imaginea umana a demiurgului; imaginile grotesti aplaudate la scenda deschisa sunt de fapt niste falsuri artistice ale unor artisti impostori care redau uratul pentru ochii orbi si ciobiti ai celor afectati inca de blestemul edenic. adevarata opera de arta incepe cu momentul in care te opresti din a mai gasi in jurul tau ceea ce vrei sa vezi si sa privesti receptiv si impartial, dincolo de zgarieturi si peticeli... intreg tabloul si... din faramele frumusetii paradisiace sa iti descrii imaginea Edenului peirdut. poti sa privesti si sa redai o imagine... dar nicicum sa recreezi... exista un singur artist demiurg... copierea acestuia e pedepsita prin blestem... in uraciune si amar.

* insangerati amandoi... imbratisati... Adam si Eva privesc amurgul macabru coclit de rosala si de miros metalic.
Foto: Venore by Ethernity - powered by www.deviantart.com