Lumea... unde fiecare este pestele propriei sale curve: mintea.

* nu am mai plecat, nu mai plec... nu mai vreau. mi se strange stomacul cu aceeasi senzatie pe care o aveam cand eram mic si plecam cu parintii in ceva excursie sau in concediu la mare. am ajuns sa indepartez de mine si sa izolez tot sa incerc sa uit tot sa imi autoinduc o conditie alzheimer-iana. nu, nu vreau sa traiesc clipa si... de cand ma stiu am trait in trecut si in anticipari... o clipa, o rasturnare.. totul s-a schimbat si... oricat de conservator si de imuabil consideram rationamentul meu am ajus sa il modific drastic si sa tai si sa rup si sa lipesc colaje desirabile imposibile peste tapetul desirabilitatii, zic eu acum, dapravate si iluzorii.
* nu pot coexista cu voi, ceilalti, in lumea lui ce ar fi daca. totul a deveni acum, pentru mine, imbatabil, fiecare decizie are sentinta in coada si prerationarea actiunilor este indispensabila. ajung sa imi tot frec mintea pe aceeasi poteca pana le tocesc pe amandoua dar nu pot, nu mai pot! sa imi permit un alt joc totul sau nimic cu pretentii uriase si pierderi devastatoare.. nu ma mai implic. nu mai vreau tangentialitate si nici nu stiu daca, acum, am pornit sa alerg vertical sau oblic pentru ca orizontal nu mai pot alerga nici pe diagonala. incerc, incerc, incerc sa evit pe toti, tot, sa ma ascund sa fiu transparent, invizibil, sa nu cer, sa nu dau, sa nu ma schimb matricea cu nimic, lumea sa se desfasoare independent de mine si eu... EU... sa trec lin ca un scafandru care se scufunda in abisul crevasei oceanice, dincolo, adanc, in mine, in lume...
* am usoare pasaje alternative, de scurta durata, de plutire dar in fapt tot eu singur ma tin de un colt de tricou in aer. am nevoie de asta. de clipe tacute petrecute inchis in casa, de veghe cand toti dorm si dormind, departe, cand toti umbla planeta.
* ma scurg in frame-uri intrerupte si intarziate. stop cadru! stop cadru!... doar clipe, momente.. si ele furate poate din spate... dar unele prezente si reale. ma simt murdar, murdarit, murdarind. o conditie, zic eu, indispensabila de conditia umana contemporana ca parazitul de parazitat. vad negru si urat.. mult negru si urat, mai mult decat ceilalti... si le intunec si lor privirea cand trag de mine sa ies din cochilie. sunt o sepie si cerneala mea este tulburator de otravitoare. acolo in umbra, pe banda filmului taiat si lipit pripit ma simt sigur si in siguranta, singur.
* daca omul are un neajuns... acela sigur este autosuficienta. suntem damnati si traim impreuna si dependenti si interdependenti... eu am ajuns intra-dependent... suntem damnati sa stam impreuna, sa traim in simbioza ori sa nu ne parazitam pentru ca... adevarul este ca nici unul nu mai avem capacitatea si capabilitatiile necesare de a ne elibera ca persoana, un individ propulsat pe verticala ascendent. am ajuns sa urcam care doi, de mana ca sa nu ne fie frica, si am mai si ajuns de fapt sa coboram pe verticalitate si sa ne scaldam in mizeria iluzoriului, in aprecierea reciproca dependenta de darurile celuilalt. unde e daruirea neconditionalta, acea forta antigravitationala?
* lumea a ajuns un acvariu imens plin de pestisori si rechini unde... fiecare este rechinul celuilalt, unde fiecare este pestele propriei sale curve: mintea. am parasit malul asa cum primele mamifere au parasit apa si le-au crescut picioare, asa ne-au crescut noua branhii si inotatoare si ne-am cufundat in intinderea lichida de mil si pacura. am invatat sa rezistam propriului venin ca sa ii putem otravi pe ceilalti.

* nu e capat de drum... nici pe departe... s-a terminat rola de film si inca nu am unul nou cu care sa o inlocuiesc. nu stiu ce franturi sa mai culeg si de ceva timp merge aceeasi rola, repetandu-se. se opreste.. o pornesc din nou, si din nou... aman incontinuu un moment a carui iminenta este neschimbatoare. si iar mi se strange stomacul si am gust coclit de fiere in gura. inghit in sec cu greu. unde? de ce? ajuns inapoi acasa de ce a pleca din nou? din nou... din nou.... din nou.... din nou...
cu totii suntem pe un patefon imens care nu se va opri daca pentru un moment discul tau, povestea ta, s-a zgariat si acul citeste pe loc pe loc pe loc pe loc pe loc pe loc pe
stop

The Saddest Things To Make Us Happy

* acum e prea tarziu... ai stiut-o tot timpul... era acolo, avea sa se intample. la inceput ai negat-o. ai sperat ca o mica scapare care ai surprins'o cu coada ochiului, un mic presentiment... un crampei de frica infipt adanc in piept, nu va fi altceva decat un element intangibil. ceea ce te intristeaza cel mai tare e ca.. iti dai seama de faptul ca a devenit deja o rutina sa te redresezi si evident cazatura.

* e greu sa pornesti din nou si mereu te intrebi de ce o faci, de ce nu ai ramas la pamant, de ce te-ai ridicat? de ce ai inchis ochii si de ce ti-ai astupat urechile? de ce ai sperat inca o data sperand sa fie ultima data? raspunsul este ca: ni s-ar umple trupul de putreziciune daca nu am spera, daca nu ne-am ridica, daca pentru un moment nu am pleca un pic privirea pana ar trece frutuna. prea mult urat, mucegai si mult prea multa deziluzie. mai mult decat orice om ar putea duce. de aceea mai cadem si incet transformam durerea in putere, puterea in ura... apoi usor rationalul invinge din nou.. pentru ca experienta ne-a invatat sa redresam, sa ne oprim si sa gasim un raspuns decat sa cautam revelari chiar in semnul intrebarii.
* te urci inapoi la locul tau. iti lasi usor privirea sa se piarda in calatoria ta in timp, de-a lungul timpului, prin memorie... un singur cadru cursiv al interconectarilor, o fereastra de tren prin fata careia se succed mii de imagini si persoane si voci si sunete. din cand in cand surprinzi clar fata unei persoane, si vocea ei pe moment. apoi o imagine, un loc poate, un moment pe urma... pasaje selective din multitudinea secventelor care curg prin fata ochiului pironit in gol, intr-o clipa, la o viteza uimitoare. se rupe brusc filmul cand ai pus cap la cap colajul franturilor si ai intregul proces acum in cap. incepi sa il rearanjezi incet in liniste plasand paraca cu ochii imaginile, fiecare intr-un colt bine-stiut al camerei. intr-un final tragi aer in piept: asta e... oftezi prelung si zgomotos ca sa te auzi strangand un pic ochii, pe jumatate, ca si cum te-ai concentra... la ce urmeaza de facut probabil. dar doar de forma, nu ai nici cea mai mica idee ce va urma.
* ai avut mereu si ai si vei mai avea variante o mie poate. dar ai ajuns intr-un punct care descrie si inchide un cerc vicios. un punct al contrastelor, un punct in care nimic nu e ceea ce pare a fi si nimeni nu ajunge sa cunoasca pe nimeni.
* nu mai stii de cand ai ajuns sa umblii ingandurat pe strada fara sa mai vezi chipuri si locuri, ori cand ai ajuns sa iti aduci umerii in fata umbland cocosat sub apasarea acelorasi probleme la care ai gasit o suma de raspunsuri si rezolvari fara a gasi in fapt o solutie. nu ai mai stat drept de prea mult timp... fie iti aluneca capul cu fruntea in jos, cu o cautatura descumpanita spre pamant, in spre partea dreapta, poate langa locul in care era cineva odata si lucrurile pareau mai usor de suportat in doi... sau lasi incet capul sa se incline pe-o parte in acel unghi binedefinit al nostalgiei, catre un umar invizibil.
* ti-e sila sa mai constientizezi oboseala si vrei mereu sa crezi ca te plangi in van, ca e o iluzie, ca si altii trec prin perioade poate mai [g]rele. incepe sa iti pese tot mai mult de ceilati, poate tot din cauza sperantei, poate pentru ca nimanui nu ii pasa se tine, poate pentru ca si tie a ajuns sa nu iti mai pese de propria persoana.. poate.. totul pluteste sub vaga impresie ca stiind deja atatea ai ajuns sa ai o sumedenie de cunostinte si in fapt nicio solutie nu se preteaza realitatii clipei urmatoare sau aceleasi persoane la un interval de milisecunda.
* pentru ca totul se schimba... cu totii ne adaptam, spunem ca supravietuim.. pentru ca vrem sa ne legam cu orice pret de vesnicul lant al cauzalitatilor si sa speram ca actiunile de acum sa determine voitele si doritele actiuni viitoare... fara sa luam seama, in naivitatea noastra, de faptele trecute, de greseli ori se scapari, de interdependenta continua si imuabila intre noi si ceilalti, intre actiunile noastre si reactiunile lor indirect influente si rasfrante asupra situatilor celor ce vor veni... natura se adapteaza ca si habitat pentru animalele care o populeaza, ele se adapteaza habitatului si totul devine o continua simbioza si o continua schimbare. oare de cat timp am ajuns NOI oamenii sa ne parazitam reciproc pentru o farama de bine?

* si stiu bine ca e prea tarziu acum, si nu iti spun tie toate acestea, pentru ca nu ai intelege. poate pentru ca nu ne-am adaptat reciproc... poate pentru ca te-ai adaptat pentru alt mediu sau tu, ca mediu, te-ai adaptat altui specimen.... sau poate ca am renuntat demult sa ma mai adaptez si am renuntat sa mai fiu parazitul altuia... nu stiu daca asta e o schimbare semnificativa, dar stiu ca eu nu mai pot fi asa. falsul, uratul, neadevarul, murdaria... lucrurile care ne fac sa inchidem ochii si sa ne astupam urechile... acele infinite lucruri din jurul nostru de care avem nevoie, acele lucruri fara de care nu am mai reusi sa realizam ca e ceva mai trist in lumea noastra decat ceea ce se afla in noi...

Photo: Kill the Cat that Kills the Bird? - Jillian Tamaki, http://www.jilliantamaki.com/