Cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric.

Întotdeauna este mai bine de partea cealaltă. Găseşti explicaţiile uşor şi totul pare să facă sens, când nu e vorbă despre tine. Uneori o iei personal şi faci să fie despre tine, aflându-te în acelaşi impas, măcinându-te aceleaşi frustrări, aruncând toată refularea asupra celuilalt, când explicaţia este evidentă, când celălalt greşeşte, aşa cum ai greşit şi tu, aşa cum nici tu nu poţi să te ridici, te cerţi pe tine certându-l.

E prea înfricoşător abisul propriu, nu eşti imun la halucinaţiile dezirabilităţilor şi firelor încâlcite ale multiplelor variabile şi posibilităţi. Ştim în sine, fiecare, că, odată cu eşecurile şi căderile repetitive, nu experienţa se întăreşte, ci o rezistenţă morbidă la durere. Te imunizezi treptat, iar in extremis poţi ajunge să îmbrăţişezi durerea că pe ceva personal, natural, atunci când, în mintea ta, dispare neutrul.
Când poţi să zici că te-ai vindecat de durerea aceea cronică, de frica şi sensibilitatea specifică, şi pe de altă parte de acele trăiri negative care îţi înveninează fiecare moleculă a organismului, învăluind firea în ură şi deznădejde? În mod cert nu te mai regăseşti; ceva din tine s-a stins, s-a pierdut şi nu mai eşti la fel, ca o coală de hârtie mototolită, pe care oricât încerci să o îndrepţi, va rămâne şifonată de aici încolo.

Nu cred că poate ştii cineva cu adevărat când este momentul în care îţi recapeţi încrederea în sine, când este ziua în care începi să nu mai păşeşti şovăitor pe stradă, când nu îţi mai este teamă să pari un om vulnerabil şi focul mocnit al urii pare să se fi stins.
Este o zi ca toate celelalte. Nu e ceva subit, dar nu poţi zice cu certitudine că a început de ceva timp, sau nu poţi să îţi dai seama. Faci primul pas şi mergi mai departe fără să te mai uiţi în spate. Nu mai vrei să îţi baţi capul şi nici să te prea mai uiţi în tine. Ţi-e sete de oameni şi cum nevoia de comunicare este o maladie profundă, ai un neastâmpăr social necontenit.

Cum va fi de data aceasta, cine poate ştii? Nu îţi mai faci iluzii, nu te mai bazezi pe expectanţe şi nu vrei să crezi că ai putea să te sprijini pe experienţele precedente, nu vrei să le mai ştii acum şi nu vrei să crezi că se vor mai repeta, nu vrei speranţe şi nici certitudini.
Totuşi.. starea aceasta continuă de incertitudine ajunge să paraziteze întreaga ta funcţionalitate. Fără să îţi dai seama, ajunge să îţi determine un traseu modest, incoerent şi disimulat. Îţi doreşti această stare de atârnare. Nu vrei să îţi mai permiţi să te înalţi prea sus dar nici să coborî cu picioarele pe pământ. În cele din urmă cedezi iminent şi ajungi în una din extreme, până să îţi dai seama şi să încerci să te redresezi.

Ajungi să cunoşti iar felurite tipuri de oameni, cu poveştile şi cu experienţele lor proprii, oameni la fel de şifonaţi ca tine, ghidaţi de acelaşi instinct de face orice ca să supravieţuiască, de a lăsa ce a fost în urmă. Familiarul acesta analgezic determină treptat detaşare şi necesitatea de apropiere.
Te legi de unul dintre aceşti oameni. Nu vreţi greşeli dar singurătatea e sfâşietoare. Din teamă să nu te imunizezi complet şi lipsa afecţiunii vă împinge unul în braţele celuilalt, prestabilind seturi peste seturi de reguli, ce vor fi încălcate cu primele tendinţe de sinceritate.

Ce este adevărul în cele din urmă? De multe ori spunem că mai bine să nu ştim alteori că dacă aş fi ştiut atunci nu se ajungea acolo. Prima minciună apare atunci când nu vrem să recunoaştem că de la început am vrut să vedem în omul de lângă noi pe cel pe care dorim noi să devină el, aprecierea subiectivă a potenţialului. Acceptarea este un proces dificil, intruziv, un vierme ce îşi sapă loc în miezul unui măr, pentru a da ulterior naşterea altor trăiri care să îşi facă loc, trăiri străine pe care simţim de multe ori nevoia să le sugrumăm.
Adevărul te va elibera. Oare? E drept, minciuna este rugina aceea care, pasiv şi insinuos, erodează cele mai rezistente structuri. Eşti conştient de ea la început, pe parcurs pare că lucrurile nu sunt aşa grave dar deja este oricum prea târziu acum, ca în cele din urmă totul să se prăbuşească. Dar adevărul? Lama aceea cu infinite tăişuri, acel moment de instabilitate mercuriana în care par să fie o infinitate de moduri de a spune acelaşi lucru, reprimat de o infinitate de temeri şi interpretări. Este el dezirabil?

De multe ori preferăm tăcerea, umbrele, neclaritatea şi cu cât totul devine mai clar şi în lumină, devenim nesiguri de ce ne dorim. Amânăm interminabil momentul în care trebuie să ne vedem aşa cum suntem, unul pe celălalt, oglindiţi în percepţia celuilalt: goi pe din afară şi în lăuntru, tremurând, fiinţe firave şi mâncate de temeri, uscate de setea de afecţiune sinceră şi gratuită, bolnavi de la rănile pe care alţii le-au lăsat în noi şi nu le-am vindecat, ruşinaţi de propria înfăţişare, plecând faţa către pământ, acum, când este prea târziu..
Oricât de eliberator este adevărul, este o trăire covârşitoare, zdrobeşte speranţele şi orice defense pe care le ridicăm împotriva lui, nu există cotlon unde să ne ascundem şi cu ori câte iluzii ne-am înveşmânta, va găsi o cale să îţi lumineze cele mai adânci temeri şi să îţi înfăţişeze realitatea clară, ca lumina dimineţii.

Aşa că vei continua să strângi la piept aceşti oameni străini şi la fel de mutilaţi ca tine, cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric, unde tot ce avem nevoie să auzim sunt bătăile rapide şi neregulate ale unei inimi la fel de înspăimântate ca a noastră. Omul s-a stins sub imperiul nopţii.

The Saddest Things To Make Us Happy

* acum e prea tarziu... ai stiut-o tot timpul... era acolo, avea sa se intample. la inceput ai negat-o. ai sperat ca o mica scapare care ai surprins'o cu coada ochiului, un mic presentiment... un crampei de frica infipt adanc in piept, nu va fi altceva decat un element intangibil. ceea ce te intristeaza cel mai tare e ca.. iti dai seama de faptul ca a devenit deja o rutina sa te redresezi si evident cazatura.

* e greu sa pornesti din nou si mereu te intrebi de ce o faci, de ce nu ai ramas la pamant, de ce te-ai ridicat? de ce ai inchis ochii si de ce ti-ai astupat urechile? de ce ai sperat inca o data sperand sa fie ultima data? raspunsul este ca: ni s-ar umple trupul de putreziciune daca nu am spera, daca nu ne-am ridica, daca pentru un moment nu am pleca un pic privirea pana ar trece frutuna. prea mult urat, mucegai si mult prea multa deziluzie. mai mult decat orice om ar putea duce. de aceea mai cadem si incet transformam durerea in putere, puterea in ura... apoi usor rationalul invinge din nou.. pentru ca experienta ne-a invatat sa redresam, sa ne oprim si sa gasim un raspuns decat sa cautam revelari chiar in semnul intrebarii.
* te urci inapoi la locul tau. iti lasi usor privirea sa se piarda in calatoria ta in timp, de-a lungul timpului, prin memorie... un singur cadru cursiv al interconectarilor, o fereastra de tren prin fata careia se succed mii de imagini si persoane si voci si sunete. din cand in cand surprinzi clar fata unei persoane, si vocea ei pe moment. apoi o imagine, un loc poate, un moment pe urma... pasaje selective din multitudinea secventelor care curg prin fata ochiului pironit in gol, intr-o clipa, la o viteza uimitoare. se rupe brusc filmul cand ai pus cap la cap colajul franturilor si ai intregul proces acum in cap. incepi sa il rearanjezi incet in liniste plasand paraca cu ochii imaginile, fiecare intr-un colt bine-stiut al camerei. intr-un final tragi aer in piept: asta e... oftezi prelung si zgomotos ca sa te auzi strangand un pic ochii, pe jumatate, ca si cum te-ai concentra... la ce urmeaza de facut probabil. dar doar de forma, nu ai nici cea mai mica idee ce va urma.
* ai avut mereu si ai si vei mai avea variante o mie poate. dar ai ajuns intr-un punct care descrie si inchide un cerc vicios. un punct al contrastelor, un punct in care nimic nu e ceea ce pare a fi si nimeni nu ajunge sa cunoasca pe nimeni.
* nu mai stii de cand ai ajuns sa umblii ingandurat pe strada fara sa mai vezi chipuri si locuri, ori cand ai ajuns sa iti aduci umerii in fata umbland cocosat sub apasarea acelorasi probleme la care ai gasit o suma de raspunsuri si rezolvari fara a gasi in fapt o solutie. nu ai mai stat drept de prea mult timp... fie iti aluneca capul cu fruntea in jos, cu o cautatura descumpanita spre pamant, in spre partea dreapta, poate langa locul in care era cineva odata si lucrurile pareau mai usor de suportat in doi... sau lasi incet capul sa se incline pe-o parte in acel unghi binedefinit al nostalgiei, catre un umar invizibil.
* ti-e sila sa mai constientizezi oboseala si vrei mereu sa crezi ca te plangi in van, ca e o iluzie, ca si altii trec prin perioade poate mai [g]rele. incepe sa iti pese tot mai mult de ceilati, poate tot din cauza sperantei, poate pentru ca nimanui nu ii pasa se tine, poate pentru ca si tie a ajuns sa nu iti mai pese de propria persoana.. poate.. totul pluteste sub vaga impresie ca stiind deja atatea ai ajuns sa ai o sumedenie de cunostinte si in fapt nicio solutie nu se preteaza realitatii clipei urmatoare sau aceleasi persoane la un interval de milisecunda.
* pentru ca totul se schimba... cu totii ne adaptam, spunem ca supravietuim.. pentru ca vrem sa ne legam cu orice pret de vesnicul lant al cauzalitatilor si sa speram ca actiunile de acum sa determine voitele si doritele actiuni viitoare... fara sa luam seama, in naivitatea noastra, de faptele trecute, de greseli ori se scapari, de interdependenta continua si imuabila intre noi si ceilalti, intre actiunile noastre si reactiunile lor indirect influente si rasfrante asupra situatilor celor ce vor veni... natura se adapteaza ca si habitat pentru animalele care o populeaza, ele se adapteaza habitatului si totul devine o continua simbioza si o continua schimbare. oare de cat timp am ajuns NOI oamenii sa ne parazitam reciproc pentru o farama de bine?

* si stiu bine ca e prea tarziu acum, si nu iti spun tie toate acestea, pentru ca nu ai intelege. poate pentru ca nu ne-am adaptat reciproc... poate pentru ca te-ai adaptat pentru alt mediu sau tu, ca mediu, te-ai adaptat altui specimen.... sau poate ca am renuntat demult sa ma mai adaptez si am renuntat sa mai fiu parazitul altuia... nu stiu daca asta e o schimbare semnificativa, dar stiu ca eu nu mai pot fi asa. falsul, uratul, neadevarul, murdaria... lucrurile care ne fac sa inchidem ochii si sa ne astupam urechile... acele infinite lucruri din jurul nostru de care avem nevoie, acele lucruri fara de care nu am mai reusi sa realizam ca e ceva mai trist in lumea noastra decat ceea ce se afla in noi...

Photo: Kill the Cat that Kills the Bird? - Jillian Tamaki, http://www.jilliantamaki.com/