Cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric.

Întotdeauna este mai bine de partea cealaltă. Găseşti explicaţiile uşor şi totul pare să facă sens, când nu e vorbă despre tine. Uneori o iei personal şi faci să fie despre tine, aflându-te în acelaşi impas, măcinându-te aceleaşi frustrări, aruncând toată refularea asupra celuilalt, când explicaţia este evidentă, când celălalt greşeşte, aşa cum ai greşit şi tu, aşa cum nici tu nu poţi să te ridici, te cerţi pe tine certându-l.

E prea înfricoşător abisul propriu, nu eşti imun la halucinaţiile dezirabilităţilor şi firelor încâlcite ale multiplelor variabile şi posibilităţi. Ştim în sine, fiecare, că, odată cu eşecurile şi căderile repetitive, nu experienţa se întăreşte, ci o rezistenţă morbidă la durere. Te imunizezi treptat, iar in extremis poţi ajunge să îmbrăţişezi durerea că pe ceva personal, natural, atunci când, în mintea ta, dispare neutrul.
Când poţi să zici că te-ai vindecat de durerea aceea cronică, de frica şi sensibilitatea specifică, şi pe de altă parte de acele trăiri negative care îţi înveninează fiecare moleculă a organismului, învăluind firea în ură şi deznădejde? În mod cert nu te mai regăseşti; ceva din tine s-a stins, s-a pierdut şi nu mai eşti la fel, ca o coală de hârtie mototolită, pe care oricât încerci să o îndrepţi, va rămâne şifonată de aici încolo.

Nu cred că poate ştii cineva cu adevărat când este momentul în care îţi recapeţi încrederea în sine, când este ziua în care începi să nu mai păşeşti şovăitor pe stradă, când nu îţi mai este teamă să pari un om vulnerabil şi focul mocnit al urii pare să se fi stins.
Este o zi ca toate celelalte. Nu e ceva subit, dar nu poţi zice cu certitudine că a început de ceva timp, sau nu poţi să îţi dai seama. Faci primul pas şi mergi mai departe fără să te mai uiţi în spate. Nu mai vrei să îţi baţi capul şi nici să te prea mai uiţi în tine. Ţi-e sete de oameni şi cum nevoia de comunicare este o maladie profundă, ai un neastâmpăr social necontenit.

Cum va fi de data aceasta, cine poate ştii? Nu îţi mai faci iluzii, nu te mai bazezi pe expectanţe şi nu vrei să crezi că ai putea să te sprijini pe experienţele precedente, nu vrei să le mai ştii acum şi nu vrei să crezi că se vor mai repeta, nu vrei speranţe şi nici certitudini.
Totuşi.. starea aceasta continuă de incertitudine ajunge să paraziteze întreaga ta funcţionalitate. Fără să îţi dai seama, ajunge să îţi determine un traseu modest, incoerent şi disimulat. Îţi doreşti această stare de atârnare. Nu vrei să îţi mai permiţi să te înalţi prea sus dar nici să coborî cu picioarele pe pământ. În cele din urmă cedezi iminent şi ajungi în una din extreme, până să îţi dai seama şi să încerci să te redresezi.

Ajungi să cunoşti iar felurite tipuri de oameni, cu poveştile şi cu experienţele lor proprii, oameni la fel de şifonaţi ca tine, ghidaţi de acelaşi instinct de face orice ca să supravieţuiască, de a lăsa ce a fost în urmă. Familiarul acesta analgezic determină treptat detaşare şi necesitatea de apropiere.
Te legi de unul dintre aceşti oameni. Nu vreţi greşeli dar singurătatea e sfâşietoare. Din teamă să nu te imunizezi complet şi lipsa afecţiunii vă împinge unul în braţele celuilalt, prestabilind seturi peste seturi de reguli, ce vor fi încălcate cu primele tendinţe de sinceritate.

Ce este adevărul în cele din urmă? De multe ori spunem că mai bine să nu ştim alteori că dacă aş fi ştiut atunci nu se ajungea acolo. Prima minciună apare atunci când nu vrem să recunoaştem că de la început am vrut să vedem în omul de lângă noi pe cel pe care dorim noi să devină el, aprecierea subiectivă a potenţialului. Acceptarea este un proces dificil, intruziv, un vierme ce îşi sapă loc în miezul unui măr, pentru a da ulterior naşterea altor trăiri care să îşi facă loc, trăiri străine pe care simţim de multe ori nevoia să le sugrumăm.
Adevărul te va elibera. Oare? E drept, minciuna este rugina aceea care, pasiv şi insinuos, erodează cele mai rezistente structuri. Eşti conştient de ea la început, pe parcurs pare că lucrurile nu sunt aşa grave dar deja este oricum prea târziu acum, ca în cele din urmă totul să se prăbuşească. Dar adevărul? Lama aceea cu infinite tăişuri, acel moment de instabilitate mercuriana în care par să fie o infinitate de moduri de a spune acelaşi lucru, reprimat de o infinitate de temeri şi interpretări. Este el dezirabil?

De multe ori preferăm tăcerea, umbrele, neclaritatea şi cu cât totul devine mai clar şi în lumină, devenim nesiguri de ce ne dorim. Amânăm interminabil momentul în care trebuie să ne vedem aşa cum suntem, unul pe celălalt, oglindiţi în percepţia celuilalt: goi pe din afară şi în lăuntru, tremurând, fiinţe firave şi mâncate de temeri, uscate de setea de afecţiune sinceră şi gratuită, bolnavi de la rănile pe care alţii le-au lăsat în noi şi nu le-am vindecat, ruşinaţi de propria înfăţişare, plecând faţa către pământ, acum, când este prea târziu..
Oricât de eliberator este adevărul, este o trăire covârşitoare, zdrobeşte speranţele şi orice defense pe care le ridicăm împotriva lui, nu există cotlon unde să ne ascundem şi cu ori câte iluzii ne-am înveşmânta, va găsi o cale să îţi lumineze cele mai adânci temeri şi să îţi înfăţişeze realitatea clară, ca lumina dimineţii.

Aşa că vei continua să strângi la piept aceşti oameni străini şi la fel de mutilaţi ca tine, cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric, unde tot ce avem nevoie să auzim sunt bătăile rapide şi neregulate ale unei inimi la fel de înspăimântate ca a noastră. Omul s-a stins sub imperiul nopţii.

Ce ar fi daca intr-o zi..

Prezenţă - absenţă, un continuu clar - obscur. Ce ar fi dacă într-o zi te trezeşti şi vrei să dispari o vreme, unde te duci?

Spunem că pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi trebuie să te cunoşti mai întâi pe tine, că ne regăsim în ceilalţi.. Şi totuşi vrei să fugi, să pleci, să dispari pentru ca să te recapeţi pe tine, pentru a regăsi prezenţa propriei persoane. Ajungi uneori să te simţi stingherit, absent poate şi chiar invizibil în familiaritatea celorlalţi, cine eşti? Suntem fiinţe rupte în mii de bucăţi, un cer cu o puzderie de stele înecate în întuneric şi necunoscut. Nimeni nu ştie când se stinge o stea, când dispare o parte din noi sau din ceilalţi. Era poate acolo dintotdeauna, fără să bagi de seamă. Îi simţi la un moment dat absenţa, nu ştii cum să înţelegi asta pentru că, deşi i-ai simţit mereu prezenţa, nu avea nicio semnificaţie până atunci. Dar acum, când nu mai e, simţi cum absenţa a creat un vid, o stea în minus, mai mult întuneric.

Este curios cum de mii de ani planeta asta ne învârteşte şi la fiecare rotaţie suntem altfel, cum de a doua zi, în acelaşi loc, nu ne mai regăsim..

Ce ar fi dacă trezeşti într-o dimineaţă şi să fie totul la fel, să descoperi treptat că eşti singurul om de pe Pământ? Ce ai să descoperi despre tine, ce ai să înţelegi despre ceilalţi, acum când nu mai există? Unde ai merge şi ce ai face, acum când nu mai depinzi de nimeni şi nimeni de tine? Ai rămâne legat de habituri şi familiar, de locurile în care ai trăit sau ai căuta să călătoreşti, să cauţi locuri noi? Te-ai întoarce de unde ai plecat? În mod cert, cu cât te îndepărtezi de familiar, sau familiarul se distanţează ori dispare, te resimţi.. simţi lipsa, ceva din identitatea ta se destrăma şi risipeşte ca firele de nisip dintr-o clepsidră până când nu mai rămâne niciun bob de nisip. Atunci, înstrăinat de tot, redevii altcineva, aceeaşi fiinţă, altă persoană. O fractură, o adaptare forţată.. Şi totuşi.. dacă în acel moment descoperi că eşti aceeaşi persoană, acum când familiarul pare să fii fost o iluzie, un pretext?

Singura latură pozitivă, a înclinaţiei distructive omeneşti, în călătoria noastră de la început la fine, este că în micimea noastră reuşim să lăsăm o amprentă, o urmă vagă şi ştearsă, dovada scurtei noastre prezenţe în imensitatea infinită.

Ce ar fi dacă într-o zi te-ai trezi şi ai descoperi că eşti complect absent: invizibil din toate punctele de vedere, insesizabil ca prezenţă, vizual, auditiv, din prisma tuturor simţurilor. Pentru restul lumii ai dispărea ca prezenţă, însă sinele tău ar rămâne prizonier încă aici. Ce ai face atunci, ai rămâne lângă cei dragi? Cât timp ai rezista să le vezi suferinţa? Cât de surprins ai fi să descoperi cât de mult îţi duc lipsa oameni pentru care credeai că nu însemnai nimic sau indiferenţa celor cărora credeai că le-ai lipsi cel mai mult? Realitatea dinamicii umane este pe cât de esenţială şi substanţială egal de superficială şi viciată. O să descoperi într-una din zilele astea în care eşti deja plecat, că lumea se adaptează fără tine şi încet par să meargă mai departe cu viaţa lor, şi te vei ofusca şi descumpăni fără să îţi dai seama câte mii şi mii de bucăţi din tine au rămas în fiecare şi cum zi de zi exişti prin ei mai departe. Absenţa şi durerea e a ta că nu poţi face nimic, că nu poţi să înţelegi pe deplin, acum când eşti doar un spectator! Durerea şi bucuria lor e dovada importanţei tale şi tu nici acum, când eşti mai important că niciodată, nu te vezi suficient.

Ce ar fi dacă într-o zi.. te-ai trezi, pentru prima dată?

Neintelesul Nepretuit

* Andrei si Andreea, asa ii chema. locuiau in acelasi oras, acelasi cartier, in blocuri vis-a-vis, la etajul 4 amandoi, fereastra'n fereastra. ea era o blonda cu ochi albastrii si isi picta zi de zi trairile visand la o intamplare ca'n cartile lui Mihail Sebastian, iar el, un brunet cu ochi capriu, isi inghesuise camera mica cu mii de carti, pe care le rasfoia cu sete, visand sa ajunga un scritor de renume, mazgalind mai apoi ore in sir coli goale. soarele rasarea zilnic, se ridica si se petrecea pe deasupra celor doua blocuri, scurgandu-se seara intre blocurile vecine, asternand tacerea peste cartier. doua ferestre ramaneau mereu aprinse tarziu si se culcau si ma tarziu amandoi, dupa ce stingeau luminile, visand mai departe cu ochii in tavan, pana cand ultimul oftat se transforma in expiratia adanca a somnului.
* se trezeau devreme amandoi, nu din constinciozitate, dintr-o graba nebuna de a se rupe din vis si a-l indeplini in realitate. daca blocurile lor ar fi fost lipite s-ar fi izbit unul de celalalt in fiecare dimineata cand ieseau din scarile de bloc. asteptau zilnic la acelasi semafor din colt, despartiti de una sau doua persoane intercalate, sau umar langa umar, urmarind concomitent o masina care le atrasese atentia, ori fiecare pierduti inca in visare, cu ochii in gol in puncte diferite, rupti spre realitate de culoarea verde a semnaforului, pornind in graba, mai departe. se asezau de fiecaredata pe scaunele singulare de la mijlocul autobuss-ului, spate in spate, cu capul lipit de geam, privind imaginile scurgandu-se si mereu erau gata sa uite sa se dea jos, ciocnindu-se unul de celalalt, prea grabiti insa sa coboare pentru a privi persoana de care sa lovise accidental, aruncand un simultan te rog sa ma scuzi! fugar. nu se uracasera niciodata in vagoane diferite in metrou. uneori imparteau aceeasi bancheta sau aceeasi bara de care se tineau strans, afundati fiecare in lectura cartii preferate, numarand cu jumatate de ureche opririle pana la statia de la liceu. poate daca ar fi fost colegi de clasa s-ar fi cunoscut in cele din urma, dar urmau clase paralele. aveau clasele una sub cealalta, stateau singuri, fiecare pe celalalt loc incat, daca un cutremur ar fi zguduit cladirea si etajul superior s-ar fi prabusit, ar fi ajuns colegi de banca. nu aveau prieteni si mereu plecau primii, la fel de grabti sa ajunga acasa, parcurgand acelasi drum identic, la fel de pierduti in visare, prea preocupati de vis ca sa se regaseasca. acasa... se inchdeau in siguranta peretilor cu miros familiar, pe care zugravisera de atatea ori cu privirea forme si culori indragite.
* era sigur la parinti si ea avea o sora mai mare. erau orfani de un parinte amandoi. facultatea nu i-a purtat parte unul de celalalt, tot impreuna plecau spre scoala si mergeau cu acelasi metrou, doar o statie ii despartea, orarul incurcat ii mai decala uneori dar nu ii oprea sa plece seara impreuna spre casa, cu capul lasat pe-o parte pe geamul metroului, ca odinioara, privind imaginile scurgandu-se monoton. undeva visele incepeau sa se stinga incet, grijile isi faceau loc, oboseala si cateva planuri realiste de viitor. acasa, in pat, uneori priveau formele desenate mai demult pe pereti si zambeau apatic la culorile ce le zambeau inapoi, pana ce oboseala isi atarna somnul adanc de gene inchizandu-le ochii.
* lucrau pentru aceeasi companie, mai tarziu, in cladiri diferite, numele asamanator de familie ii tinea apropiati pe lista de angajati, unul sub celalalt, aveau aceesi functie si trageau din greu amandoi, zi de zi, asteptand cu nerabdare odihna si cartile neterminate din week-end-uri. metrourile ii aduceau spre casa seara, obositi, in aceeasi statie, calatorind acelasi autobuss cu care mergeau la scoala acum cateva decade si suradeau melancolici la scaunele deteriorate si neschimbate de altfel, de-a lungul timpului, acum poate ceva mai mazgalite. ocupau acelasi scaune mereu, spate in spate, jucand parca o sceneta regresiva a adolescentei. acasa grijile de peste zi se stingeau, preocupati de parintii imbatraniti, retragandu-se mai apoi in linistea acelorasi camere, zabovind ingrijorati cu ochii in tavan inainte de somn, distantandu-se de visele de altadata, de picturile ei, prafuite acum pe dulap, si miile de foi umplute de el, ratacite prin casa in colturi uitate.
* au imbatranit mai apoi plimband parcurile, ramasi orafni de tot si singuri. nepotii ei pareau sa o fi uitat de tot si sora ei abia de mai suna de sarbatori. singuri si tristi au reinceput sa retraiasca in amintiri copilaria si visele ei indepartate. se urcau uneori amandoi in autobuss si metrou, refacand traseele de altadata, sperand parca sa dea timpul inapoi si sa coboare iar adolescenti in statii.
* lumea zice ca Andreea a murit de batranete. doctorii spuneau ca organismul, imbatranit dupa ani si ani, a incetat sa functioneze, purtand batrana femeie de acum catre un ultim vis fara de trezire, alungand amarul si stergandu-i tristetea de pe chip cu un zambet linistit. la un an s-a stins si Andrei, inima ii cedase, sub presiunea tristetii poate... acum aluneca lin in visare.
* Andreea Pop si Andrei Pop, inmormantati in acelsi cimitir, in morminte alaturate, purtand acelasi nume si jumatatile aceluiasi suflet. ordinea naturala a lucrurilor i-a adus din nou aproape, asa cum tanjisera o viata intreaga unul dupa celalalt, asteptandu-l, visand prea mult si traind prea putin sa il vada pe celalalt in preajma, ramasi fideli unul celuilalt pana in ultima clipa. unii ar zice ca e o iubire neimplinita sau poate destine tragice... insa iubirea lor a fost un lucru atat de natural si neintinat incat, intr-un mod special si neinteles de mintea noastra limitata, nimic nu i-a putut desparti sau sa ii tina prea departe... darul lor, iubirea si tristetea, a fost nepretuit.

[scrierea de fata este fictiune, coincidenta numelor si faptelor realtate cu persoane si actiuni reale este pur intamplatoare]
Foto: Color by csean

Pseudo-progeria syndrome

* ca fenomen i se zice instrainare. totusi nu stiu exact daca am devenit un strain in propria mea viata sau doar m-am instrainat de ea. stiu, o sa imi zici ca nu vezi diferenta dar... e acolo. strain in propria viata inseamna sa traiesti in niste limitari si prin anumite principii fata de care ai inceput sa devii strain. de partea cealalta, persoana instrainata de propria viata presupune ca o persoana a renuntat sa continue sa joace un anumit rol, s-a dezbracat de vechea piele, pe care a abandonat-o, ratacind spre un alt rol.

* nu cred ca poate fi definit un moment exact cand acest fenomen are loc. e ca si schimbarea anotimpurilor, maine te trezesti dimineata si cand iesi afara observi ca aerul e altfel, copacii au inverzit, e soare si lumea zambeste, brusc nu te mai simti in largul tau in hainele groase si incet incepi sa te adaptezi noului anotimp sau umblii cu haina pe mana... cum nimic nu vine de la sine si adaptarea asta e o problema. cert este ca nu putem schimba cine suntem, insa tot timpul vor interveni niste schimbari pe care le simtim necesare si depinde doar de noi daca alegem sa manifestam altele in plus. in acest sens intreaga interactiune interumana societala presupune un set complet de disimulari si falsuri, mitomanii complexe si alte adictii de pervertire in homo-sapiens-sapiens-socialis. chiar si repetarea asta de sapiens e o inventie si un fapt trist ca omul pentru a se defini pe sine in aceasta perioada de timp trebuie sa inventeze denumiri noi in loc sa se reinventeze si sa evolueze. repetarea aceasta denota, ba mai mult tradeaza stagnarea pe care de sute de ani omul o consolideaza.

* de fiecare data cand ma urc in masina timpului mentala si incep sa derulez rola de film catre prezent, sa observ schimbarile care au devenit in capul meu as zice caa.... la inceput eram mai agitat decat sunt acum dar si mai optimist, nu as putea sa zic ca am devenit tolerant pe parcurs ci doar reiese tragicul fapt ca undeva mi-am pierdut complet interesul de a mai incerca sa schimb ceva in jurul meu, nici macar sa mai arunc cu cuvinte in altii. am strabatut atata timp 'padurea' ca sa ajung dezamagit si plictisit deja de ea. cararile imi sunt deja cunoscute si cunosc unde duce fiecare iar ceea ce e teribil... e ca nimic nou nu mai intervine iar cand totusi au loc... sunt fie accidente neinsemnate, fie imagini dezolante ale unei tulburari emotionale, ascunse mereu sub chipul schimonosit de sub masca zambitoare, de sub masca zambitoare, de sub masca zambitoare... am observat totusi ca am inceput sa am o tendinta de introspectie decat sa ma mai chinui sa citesc pe altii si sa incerc sa ma descos, sa decupez incet din mine fiecare bucata din mine care se aseamana cu ceea ce detest sau desconsider in jurul meu. am mai observat ca m-am chinuit o adolescenta intreaga sa imi fac prieteni, si sa fiu social, sociabil si integrat ca mai apoi, acum, sa nu mai simt nevoia de a ma inconjor decat de una-doua persoane, alese atent, astfel incat sa nu imi dezechilibreze fragila buna-dispozitie ca mai apoi sa fiu nevoit sa parcurg cu ei restul timpului propus in complaceri abjecte. e bine totusi ca am inceput sa apreciez valorile care, consider eu, chiar au sens pentru mine. am gresti totusi pe parcurs cand am tanjit dupa vechiul EU pe care il defineam ca fiind malitios si rece, am gresit, zic, pentru ca totusi nu era solutia, ba chiar era in fata ochilor mei tot timpul acela. 

* e curios cum te poate influenta cineva la care tii ori apreciezi. poate ca la un moment dat eram impasibil si poate chiar rece si poate imi era bine asa dar si oarecarea schimbare care s-a manifestat in mine a fost oarecum benefica. totusi undeva am simtit ca am schimbat prea mult, nu a putut sa redevin rece dar am reusit sa devin mai selectiv. totusi am ramas malitios pentru ca undeva mereu am avut o umbra in mine si de fiecaredata cand am incercat sa schim chestia asta si sa imi pese mai mult de altii... eu am ajuns sa devin victima colaterala. intreaga natura se inoarce impotriva ta daca nu te comporti natural, nu poti sa schimbi cine esti si sa ai expectante pozitive pentru ca nu poti sa determini un dezechilibru in Univers si sa speri ca lucrurile vor ramane fara efecte secundare. pana la urma tot ceea ce suntem ne defineste, fie ele aspecte rele sau bune, fiecare suntem construiti in asa fel incat sa ne fie bine... atunci nu pot sa imi stapanesc vesnica intrebare... de ce ne chinuim atat de mult sa fim altcineva? e vorba ca nu ne place cine suntem, sau chiar o facem dintr-un oarecare exces narcisist? si de ce punem pret atat de mult pe ce vor sa vada altii in noi? si eu m-am simtit intimidat de o privire, un raset... dar nu parerea lor cat senzatia de descoperit m-a deranjat.

* singurul lucru stabil, constant, si care nu si-a schimbat deloc forma este... sentimentul de diferit, desi regasesc aspecte comune in multi din cei din jur, de multe ori sunt cele pe care vreau sa le schimb si mereu simt ca vreau si gandesc altceva decat cei mai multi din jurul meu. e ciudat acum... 4 ani instrainat de acasa... ma regasesc matur, obosit, distras, oarecum imbatranit cu ceva timp inainte de vreme pentru varsta mea, diferit, gol, apatic si... instrainat de propria mea viata.

18.o2.2oo8 - Traieste tirania cosmarului pe care l-ai creat aducand demonii din visele tale in mine.

I am a very neat monster.

Neatness takes time, of course, but it's worth it. Worth it to make the Dark Passenger happy, keep him quiet for another long while. Worth it just to do it right and tidy. Remove one more heap of mess from the world. A few more neatly wrapped bags of garbage and my one small corner of the world is a neater, happier place. A better place.
[Jeff Linsday - Darkly Dreaming Dexter]

Mi-e dor de mine cel de odinioara... dezinteresat, spontan, creativ, mai putin realist.
Era o deplina cunoastere a capacitatilor si capabilitatilor personale, e drept, si o oarecare complexare... escaladata in timp. Totul era indeajuns si mult prea simplu. Cand am devenit un perfectionist si de unde dependenta continua de mai mult, mai bine, mai sus, mai liniste?
Ulterior am ajuns sa imi fostez toate limitele si cum? in cel mai impersonal mod de pana atunci, complet atipic. De ce devenisem brusc simtitor si ce cautasem si caut de atunci la alta persoana? odata eram autosuficient...
De ce a devenit alteritatea intima un aspect atat de important dupa atata timp in care am indragit umbra, linistea si singuratatea in compania vocilor din capul meu, care imi asurzesc tacerea in fiecare noapte cand urechea asculta tulburarile dinantea somnului extenuant de acum...
Nu mai am idee cine sunt... ce am devenit... dar nu ma plac...
Demonul tacut de odinioara, in somn latent... cu mana sigura care purta taisul atat de sigur, malitios si cu eleganta chirurgicala, s-a trezit din propria lui umbra: tulburat... cu mana tremuranda, taiand neglijent, adanac... zgomotos si surd, impietrit, mai insetat ca niciodata si mereu nesatul...
Nu mai sunt eu demonul acesta... ci esti tu, acum, in mine. Pacatul... joaca ta psihotica, intunericul tau... marul impartit de tine cu mine, inveninat de sarpele labilitatii tale, au scobit in mine precum rugina, lasand totul sterp si ars, scotand demonul in lumina, trezindu-l, inrobindu-l in perzania urii nestavilite.
Demonul e insetat si condus de ura, care... nu v-a inceta niciodata ziua sa distruga tot ce ating... in drumul lui spre tine, noptea, in visele tale cele mai intunecate de unde va fi de acum mereu. Priveste, simte, traieste tirania cosmarului pe care l-ai creat aducand demonii din visele tale in mine... ai dreptate... numai Cele Sfinte te mai pot ajuta acum, caci blestemul tau e osanda damnarii mele pana in ziua in care, trupul plumbuit si mort, va ingropa cu sine crima ta.