Niciodata

* era singura. a fost singura de cand era mica. a fost singura din prima zi cand mama ei a lasat-o in grija vecinei, alergand grabita spre locul de munca. usa s-a inchis atunci tremurator in fata ei, scrutand imaginea mamei inlacrimate. nu a plans atunci, la fel cum nu a plans si in alte zile cand usa se tot inchidea in fata ei zi de zi. parea un film repetitiv, delasator si dureros, nimic nu se schimba, cu exceptia ei care continua sa creasca in maturitate si fizic, sperand ca intr-o zi va fi mare si lumea nu va mai indrazni sa o paraseasca nici macar o clipa, nimeni nu o va mai neglija... si astfel a venit ziua cand a pus mana pe clanta si a trantit ea usa chiar in spatele mamei.
* a fost singura si in prima zi de scoala, isi aducea ea acum aminte zambind autoironic. sunt 17 ani de atunci si acum adimra taria si puterea cu care, copil fiind, reusea sa duca povara singuratatii, alungand rautacioasa orice companie, pana a mai crescut si ajunsese sa placa in taina vreun baiat caruia avea grija sa ii aplice o lovitura baieteasca accidentala doar asa... sa ii arate ca e si ea prin preajma.
* nu era cea mai frumoasa si cea mai aratoasa din oras, liceu sau grup poate, dar mereu a fost in centrul atentiei si carisma ei o facea mereu ascultata chiar si cand intrerupea pe cineva din discurs. a avut multi prieteni si inca mai are. totusi mereu a inchis usa dupa usa in spatele multora, deschizand altele altora. nu o facea pentru ca se plictisea, oricat de aparent-evident parea acest aspect. era vorba mai degraba de o fobie, o frica nebuna sa nu ajunga persoana de langa o clipa sa nu ii mai acorde atentie cand avea nevoie, sa fie neglijata un moment pentru ceva banal. a plans multe nopti, lasand, cu inima grea, vreun baiat, la care tinea enorm sau poate il chiar iubea, ingrozita de frica, pretuind amintirea lui intacta, nealterata de neglijenta.
* statea acum afundata in fotoliul mare din camera de zi, cu ochii pironiti in gol, cu picioarele stranse la piept si intre maini cana fierbinte de ceai se racise deja la jumatea distantei spre gura. de doua zile nu mai iesise din casa, parul cret, neingrijit, arunca suvite in toate partile, asezand cateva pe umarul descoperit de puloverul cu guler larg. nesomnul isi arata semnele sub ochii rosii si ingreunati de oboseala. ceasul de pe perete se misca continuu si bataile lui rasunau iritant de regulat. in stanga fotoliului scrumiera neschimbata imbacsea aerul statut. telefonul scos din furca fusese decuplat si in sfarsit incetase tonul care se auzise atata timp, schimbare ce a trezt-o in real, aruncand ochii de pe receptor spre mobilul aruncat in capatul camerei, inchis.
* acum ar fi sunat pe cineva, pe Maria, prietena ei cea mai buna, poate, sau pe Alexandru... pentru prima data nu vroia sa o faca din cauza fobiei, vroia.. o gramada, poate sa isi ceara scuze mai intai ca ii folosise atata timp, apoi le-ar spune ca ii iubeste si... cata nevoie are de ei, nu ca obiecte de companie ci ca apropiati. le-ar povesti dupa ca ii place sa scoata capul si mainile pe geam la tren si sa simta cum vantul ii rascoleste parul cand il misca de pe o parte pe alta si ii plimba mainile printre undele de curent, se simtea ca o randunica de mare. le-ar fi spus ca ii place inghetata cu un strop de vin rosu sec, frigul de dimineata iarna si ninsoarea cu fulgi mari. le-ar fi spus ca ii e dor de mama.. si ca a suferit groaznic cand era copil, ca o doare fizic singuratatea.
* a lasat absenta cana pe podea intarziand apatic revenirea in fotoliu, o clipa, segmentata de un gand fugar, lasandu-se mai apoi, incet, pe spate in fotoliu, ducand incet mana dreapta catre buzele tremurande inainte ca primii picuri sarati sa i se scurga din ochii mari si verzi, urmata de mana stanga pe care a proptit-o cu degetele de tampla, lasand-o mai apoi sa urmeze linia fetei, in jos, stergand lacrimile ratacite pe obraz... a plans un timp. s-a ridicat hotarata si s-a indreptat spre baie, lasand apa la dus sa se incalzeasca, tragand puloverul peste cap, dezvelind mai apoi intreg corpul. sub dus s-a facut iar liniste...
* avea vreo 17 ani atunci si ramasese pe ganduri cu ochii in gol, in picioare, cu dusul in mana stanga pe piept lasand apa sa se scurga printre sanii fermi, cu dreapta urmarind incet forma sanului, coborand spre talie si mai apoi spre coapse. simtea ca se schimbase, stia ca de atunci devenise altceva ajunsese la o alta conditie. de atunci si-a schimbat garderoba, incepuse sa isi aranjeze parul si sa se ingijeasca de mii de maruntisuri... mai putin de singuratatea ei, mai putin de cei din jur pe care ii vana, se folosea de ei si apoi ii arunca.
* a iesit de la dus si a urmat acelasi ritual pe care il facea de cand era adolescenta. a intrat in camera sa se imbrace, intrand pentru o secunda in transa de mai demult, oprindu-si mainile asupra formelor, trecand repede peste, tragand absenta hainele pe ea, a imbracat si paltonul, s-a incaltat, a luat genata din cui, mobilul de pe jos si cheile de pe comoda, iesind grabita pe usa. a ajuns in fata blocului la fel de absenta, la fel de grabita, plina de sperante totusi... a cotit dreapta pe langa bloc, coborand mai apoi bordura, traversand la fel de absenta strada. claxon lung. zgomot de tabla indoita, sticla sparta, o bufnitura inabusita pe strada.
* a tresarit brusc ridicandu-se in fund. era plina de broboane de transpiratie si ii curgeau lacrimile, tremura... s-a ridicat din pat, si-a spalat fata la baie lasand mainile sa se scurga incet de pe fata in timp ce ridica usor capul la inaltimea oglinzii privindu-se uimita. a vazut-o pe Andrada, o fata ciudata si irascibila de 13 ani, un copil precoce si teribilist... care din aceea zi nu s-a mai purtat urat cu nimeni si nu a mai fost singura niciodata.


Foto: Room pic 1 by DUP

Pseudo-progeria syndrome

* ca fenomen i se zice instrainare. totusi nu stiu exact daca am devenit un strain in propria mea viata sau doar m-am instrainat de ea. stiu, o sa imi zici ca nu vezi diferenta dar... e acolo. strain in propria viata inseamna sa traiesti in niste limitari si prin anumite principii fata de care ai inceput sa devii strain. de partea cealalta, persoana instrainata de propria viata presupune ca o persoana a renuntat sa continue sa joace un anumit rol, s-a dezbracat de vechea piele, pe care a abandonat-o, ratacind spre un alt rol.

* nu cred ca poate fi definit un moment exact cand acest fenomen are loc. e ca si schimbarea anotimpurilor, maine te trezesti dimineata si cand iesi afara observi ca aerul e altfel, copacii au inverzit, e soare si lumea zambeste, brusc nu te mai simti in largul tau in hainele groase si incet incepi sa te adaptezi noului anotimp sau umblii cu haina pe mana... cum nimic nu vine de la sine si adaptarea asta e o problema. cert este ca nu putem schimba cine suntem, insa tot timpul vor interveni niste schimbari pe care le simtim necesare si depinde doar de noi daca alegem sa manifestam altele in plus. in acest sens intreaga interactiune interumana societala presupune un set complet de disimulari si falsuri, mitomanii complexe si alte adictii de pervertire in homo-sapiens-sapiens-socialis. chiar si repetarea asta de sapiens e o inventie si un fapt trist ca omul pentru a se defini pe sine in aceasta perioada de timp trebuie sa inventeze denumiri noi in loc sa se reinventeze si sa evolueze. repetarea aceasta denota, ba mai mult tradeaza stagnarea pe care de sute de ani omul o consolideaza.

* de fiecare data cand ma urc in masina timpului mentala si incep sa derulez rola de film catre prezent, sa observ schimbarile care au devenit in capul meu as zice caa.... la inceput eram mai agitat decat sunt acum dar si mai optimist, nu as putea sa zic ca am devenit tolerant pe parcurs ci doar reiese tragicul fapt ca undeva mi-am pierdut complet interesul de a mai incerca sa schimb ceva in jurul meu, nici macar sa mai arunc cu cuvinte in altii. am strabatut atata timp 'padurea' ca sa ajung dezamagit si plictisit deja de ea. cararile imi sunt deja cunoscute si cunosc unde duce fiecare iar ceea ce e teribil... e ca nimic nou nu mai intervine iar cand totusi au loc... sunt fie accidente neinsemnate, fie imagini dezolante ale unei tulburari emotionale, ascunse mereu sub chipul schimonosit de sub masca zambitoare, de sub masca zambitoare, de sub masca zambitoare... am observat totusi ca am inceput sa am o tendinta de introspectie decat sa ma mai chinui sa citesc pe altii si sa incerc sa ma descos, sa decupez incet din mine fiecare bucata din mine care se aseamana cu ceea ce detest sau desconsider in jurul meu. am mai observat ca m-am chinuit o adolescenta intreaga sa imi fac prieteni, si sa fiu social, sociabil si integrat ca mai apoi, acum, sa nu mai simt nevoia de a ma inconjor decat de una-doua persoane, alese atent, astfel incat sa nu imi dezechilibreze fragila buna-dispozitie ca mai apoi sa fiu nevoit sa parcurg cu ei restul timpului propus in complaceri abjecte. e bine totusi ca am inceput sa apreciez valorile care, consider eu, chiar au sens pentru mine. am gresti totusi pe parcurs cand am tanjit dupa vechiul EU pe care il defineam ca fiind malitios si rece, am gresit, zic, pentru ca totusi nu era solutia, ba chiar era in fata ochilor mei tot timpul acela. 

* e curios cum te poate influenta cineva la care tii ori apreciezi. poate ca la un moment dat eram impasibil si poate chiar rece si poate imi era bine asa dar si oarecarea schimbare care s-a manifestat in mine a fost oarecum benefica. totusi undeva am simtit ca am schimbat prea mult, nu a putut sa redevin rece dar am reusit sa devin mai selectiv. totusi am ramas malitios pentru ca undeva mereu am avut o umbra in mine si de fiecaredata cand am incercat sa schim chestia asta si sa imi pese mai mult de altii... eu am ajuns sa devin victima colaterala. intreaga natura se inoarce impotriva ta daca nu te comporti natural, nu poti sa schimbi cine esti si sa ai expectante pozitive pentru ca nu poti sa determini un dezechilibru in Univers si sa speri ca lucrurile vor ramane fara efecte secundare. pana la urma tot ceea ce suntem ne defineste, fie ele aspecte rele sau bune, fiecare suntem construiti in asa fel incat sa ne fie bine... atunci nu pot sa imi stapanesc vesnica intrebare... de ce ne chinuim atat de mult sa fim altcineva? e vorba ca nu ne place cine suntem, sau chiar o facem dintr-un oarecare exces narcisist? si de ce punem pret atat de mult pe ce vor sa vada altii in noi? si eu m-am simtit intimidat de o privire, un raset... dar nu parerea lor cat senzatia de descoperit m-a deranjat.

* singurul lucru stabil, constant, si care nu si-a schimbat deloc forma este... sentimentul de diferit, desi regasesc aspecte comune in multi din cei din jur, de multe ori sunt cele pe care vreau sa le schimb si mereu simt ca vreau si gandesc altceva decat cei mai multi din jurul meu. e ciudat acum... 4 ani instrainat de acasa... ma regasesc matur, obosit, distras, oarecum imbatranit cu ceva timp inainte de vreme pentru varsta mea, diferit, gol, apatic si... instrainat de propria mea viata.