Insomnia (basm popular)

M-am considerat mereu o persoana bolnavicioasa.. spunand ce gandesc, spunand adevarul cand nimeni nu voia sa il cunoasca, dorind naturalul in locul sinteticului, observand in tacere cum totul este atat de anticipabil, simplu si cat de mult ne complicam. Am dorit mereu diferitul, ritmul domol, substantialitatea dincolo de forma, urand iubirea pentru ca este egoista si falsa, pentru ca ,odata ce te-ai inveninant cu pathos, nu poti sa revii la altruism, toleranta ta la absenta daruirii devine inexistenta. Nimeni nu se mai daruieste, ci doar facem mici gesturi gratuite, cu obligativitate fata de cealalta persoana, care este nevoit sa hraneasca vidul celuilalt.

Sinceritatea, daruirea, devotiunea, moralitatea, responsabilitatea si claritatea nu au loc in aceasta lume dominata de nevoie de atentie, singuratate, pasiune, desfrau si egocentrism si cu cat lama ascutita si sigura a realitatii se apropie de simtire cu atat mai mult fugim de adevar, adancindu-ne in somnul adanc, in visare.

"All that we see or seem 

Is but a dream within a dream."

Nimeni nu se trezeste. Lumea asta nu mai are nevoie de eroii din povesti care sa trezeasca 'frumoase adormite' pentru ca povestile nu mai devin reale, realitatea a devenit insasi o poveste, un scenariu premeditat de desirabilitate, cu castele protectoare in ale caror temelii il zidim pe celalalt in calea balaurilor nostrii. Se spune ca eroul a ramas langa cadavrul Frumoasei Adormite, visand si el la un happy ending pana la adanci batraneti.

Toti cauta un refugiu de la realitate, un colt de siguranta, o alta persoana cu care sa impartim un somn adanc si gol si care sa ne ia cosmarele. Nimeni nu incearca sa isi mai implineasca visele pentru ca este mai usor sa visezi realitatea dorita decat sa o construiesti, asa ca umplem vidul celuilalt cu cosmarele noastre si visam nestingheriti mai departe, adancindu-ne singuratatea in dualitate. Iar cand ne trezim singuri sau in bucati, cautam in disperare alt vis si o alta persoana pe care sa o parazitam sau care sa ne erodeze in continuare. Cum am ajuns oare atat de orbi sa nu vedem ca suntem deja TOTI ciungi, schiopi si chori? Cat va mai dura decimarea asta reciproca si somnul adanc al ratiunii ?

Asta este boala mea: sa vad cadavre si oameni schiloditi, sa nu pot sa inchid ochii sa visez. O boala care ma tine treaz din totdeauna, chiaun, lucid si terorizat de gandul ca.. intr-o zi o sa adorm, asa cum am mai adormit si in alte dati, si ma voi trezi langa o fiinta dezmembrata de propriile-mi maini, pe care nu voi stii cum sa o lipesc la loc.

Si totusi...

* cand eram copil se spunea ca eram visator. de multe ori ma surprindeam chiar eu cochetand cu vreo fantezie cu ochii deschisi, pironiti in gol. problema cu visele este ca, odata cu trecerea spre maturitate, incep sa se destrame si dispar atat din ochii pierduti ai vreunui copil cat si din somnul linistit al noptii. poate grijile de adult incep sa sifoneze oarecum comoditatea de altadata iar responsabilitatile ori greselile din urma ne apasa umerii spre un somn obosit care ne pare lipsit de bucuria viselor de copilarie. acestea ajung in curand sa fie inlocuite de cele ciudate sau care ne inspaimanta lasand mai rar sa se strecoare printre frici si cate un vis linistit. nimeni nu stie cine ori ce ne fura visele si unde se duc cand dispar din noptile noastre.

* cum fiecare varsta isi are greutatile si partile frumoase, visele frumoase ale copilariei incep ulterior sa fie inlocuite de niste trairi percepute la o intensitate maxima, mult mai realiste, determinate de vointa si conturate atat de pragmatism cat si de dorinte ascunse. le spunem sperante. sperantele nu apar niciodata singure, vointa ce le determina are la randul ei un determinat, unul de desirabilitate, fie el negativ sau pozitiv. sperantele sunt de fapt tot la ce ne asteptam dintotdeauna sa se indeplineasca. exista in ele si crampeie din visele copilariei, ajustate cu maturitatea necesara, sau forme mai pragmatice de a ajunge la aceleasi trairi.

* problema noastra cea mai mare cand e vorba despre ce vrem in viata sunt visele si sperantele, asteptarile care le agatam de acestea ca de un balon cu heliu, sperand ca legile naturii sa isi faca treaba, iar problema cu asteptarile este ca.. ei bine se lasa... asteptate. ca si cum asta nu ar fi deajuns de iritant Universul are grija mereu sa ne surprinda, ca sa nu ne plictisim bineinteles, asa ca uneori ne dovedeste ca ne asteptam la prea putin si observam prea mult in jurul nostru, sau, din contra, avem asteptari prea mari de la putinul din jurul nostru. asta nu ar fi nimic daca aceste surprize nu ne-ar incanta in majoritatea datilor. atunci se mai intampla sa cadem, sa ne ranim, sau sa ranim pe altcineva, ajungem sa regretam, sau sa renuntam, ori chiar sa construim un zid protector in jurul nostrul care mai mult se va strange de jur imprejur pana ce ne va sufoca. da! sperantele, asemenea viselor, pot fi inselatoare si efemere, dar sunt cele care ne ridica din nou de jos, aruncandu-ne in intregul curs al vietii.

* cum o problema nu vine niciodata singura, cea tocmai discutata vine la pachet cu cea legata de persoanele cu care ne inconjuram; acestea sunt sperantele cele mai importante pentru noi deoarece uram sa fim singuri, detestam sa nu avem langa noi pe cineva care sa ne ajute la greu, sau sa ne acopere cu afectivitate, si ne intristam groaznic cand pierdem pe cineva pe care il indragim ori iubim. mereu speram sa avem pe cineva langa, fie ca e vb de un partener, un coleg , un prieten ori o persoana iubita, astefel incat nevoile, ori dorintele noastre cele mai ascunse, incep sa ravneasca satisfacere. aceasta este probabil esenta problemei in sine: cealalta persoana. nu putem spera ca cineva sa fie, ori sa faca ceva anume, sau chiar sa ne indrageasca doar pentru ca ne dorim acest lucru si oricat de mult ii indragim noi, e imposibil sa nu catalogam acest aspect ca fiind unul ce tine de egoism. iar persoanele care la adoram vor fi mereu cele care ne spulbera visele maturitatii.

* si totusi... ce faci atunci? problemele trebuie sa aibe si solutii, nu-i asa? sau, nu au? ce faci atunci cand ajungi sa pretuiesti pe cineva, chiar si spontan pentru ca, da, sperantele tind sa fie uneori cam prostesti sau infantile, si incepi sa doresti si sa ravnesti acea persoana? si mai mult, ce faci atunci cand te dezamageste, ori cand ii e frica de tine, sau gaseste alte pretexte superficiale sa te indeparteze? ce faci in acel moment, acel moment in care ceata magica a visului se risipeste si vezi ca persoana din fata ta nu e ceea ce ti-ai dorit si sperat? in mod cert o sa ramai dezamagit si o sa fugi. si totusi... ce faci cand iti dai seama ca tot ce ai sperat si dorit le-ai insumat intr-un prototip, iar acest prototip nu este de fapt ceea ce ai nevoie? ce faci cand descoperi ca dincolo de magia visului exista o persoana reala care e exact ce ai nevoie? si totusi... astfel ar trebui sa renunt si sa fug si eu, ori sa fac tot ca imi sta in putinta sa te fac sa intelegi?

* vise, sperante, dorinte, asteptari... privind in spate toate ne par un pic cam infantile si majoritatea desarte. si totusi... ce se intampla cand chiar acestea ne aduc in realitate prin insasi perversitatea lor?

Niciodata

* era singura. a fost singura de cand era mica. a fost singura din prima zi cand mama ei a lasat-o in grija vecinei, alergand grabita spre locul de munca. usa s-a inchis atunci tremurator in fata ei, scrutand imaginea mamei inlacrimate. nu a plans atunci, la fel cum nu a plans si in alte zile cand usa se tot inchidea in fata ei zi de zi. parea un film repetitiv, delasator si dureros, nimic nu se schimba, cu exceptia ei care continua sa creasca in maturitate si fizic, sperand ca intr-o zi va fi mare si lumea nu va mai indrazni sa o paraseasca nici macar o clipa, nimeni nu o va mai neglija... si astfel a venit ziua cand a pus mana pe clanta si a trantit ea usa chiar in spatele mamei.
* a fost singura si in prima zi de scoala, isi aducea ea acum aminte zambind autoironic. sunt 17 ani de atunci si acum adimra taria si puterea cu care, copil fiind, reusea sa duca povara singuratatii, alungand rautacioasa orice companie, pana a mai crescut si ajunsese sa placa in taina vreun baiat caruia avea grija sa ii aplice o lovitura baieteasca accidentala doar asa... sa ii arate ca e si ea prin preajma.
* nu era cea mai frumoasa si cea mai aratoasa din oras, liceu sau grup poate, dar mereu a fost in centrul atentiei si carisma ei o facea mereu ascultata chiar si cand intrerupea pe cineva din discurs. a avut multi prieteni si inca mai are. totusi mereu a inchis usa dupa usa in spatele multora, deschizand altele altora. nu o facea pentru ca se plictisea, oricat de aparent-evident parea acest aspect. era vorba mai degraba de o fobie, o frica nebuna sa nu ajunga persoana de langa o clipa sa nu ii mai acorde atentie cand avea nevoie, sa fie neglijata un moment pentru ceva banal. a plans multe nopti, lasand, cu inima grea, vreun baiat, la care tinea enorm sau poate il chiar iubea, ingrozita de frica, pretuind amintirea lui intacta, nealterata de neglijenta.
* statea acum afundata in fotoliul mare din camera de zi, cu ochii pironiti in gol, cu picioarele stranse la piept si intre maini cana fierbinte de ceai se racise deja la jumatea distantei spre gura. de doua zile nu mai iesise din casa, parul cret, neingrijit, arunca suvite in toate partile, asezand cateva pe umarul descoperit de puloverul cu guler larg. nesomnul isi arata semnele sub ochii rosii si ingreunati de oboseala. ceasul de pe perete se misca continuu si bataile lui rasunau iritant de regulat. in stanga fotoliului scrumiera neschimbata imbacsea aerul statut. telefonul scos din furca fusese decuplat si in sfarsit incetase tonul care se auzise atata timp, schimbare ce a trezt-o in real, aruncand ochii de pe receptor spre mobilul aruncat in capatul camerei, inchis.
* acum ar fi sunat pe cineva, pe Maria, prietena ei cea mai buna, poate, sau pe Alexandru... pentru prima data nu vroia sa o faca din cauza fobiei, vroia.. o gramada, poate sa isi ceara scuze mai intai ca ii folosise atata timp, apoi le-ar spune ca ii iubeste si... cata nevoie are de ei, nu ca obiecte de companie ci ca apropiati. le-ar povesti dupa ca ii place sa scoata capul si mainile pe geam la tren si sa simta cum vantul ii rascoleste parul cand il misca de pe o parte pe alta si ii plimba mainile printre undele de curent, se simtea ca o randunica de mare. le-ar fi spus ca ii place inghetata cu un strop de vin rosu sec, frigul de dimineata iarna si ninsoarea cu fulgi mari. le-ar fi spus ca ii e dor de mama.. si ca a suferit groaznic cand era copil, ca o doare fizic singuratatea.
* a lasat absenta cana pe podea intarziand apatic revenirea in fotoliu, o clipa, segmentata de un gand fugar, lasandu-se mai apoi, incet, pe spate in fotoliu, ducand incet mana dreapta catre buzele tremurande inainte ca primii picuri sarati sa i se scurga din ochii mari si verzi, urmata de mana stanga pe care a proptit-o cu degetele de tampla, lasand-o mai apoi sa urmeze linia fetei, in jos, stergand lacrimile ratacite pe obraz... a plans un timp. s-a ridicat hotarata si s-a indreptat spre baie, lasand apa la dus sa se incalzeasca, tragand puloverul peste cap, dezvelind mai apoi intreg corpul. sub dus s-a facut iar liniste...
* avea vreo 17 ani atunci si ramasese pe ganduri cu ochii in gol, in picioare, cu dusul in mana stanga pe piept lasand apa sa se scurga printre sanii fermi, cu dreapta urmarind incet forma sanului, coborand spre talie si mai apoi spre coapse. simtea ca se schimbase, stia ca de atunci devenise altceva ajunsese la o alta conditie. de atunci si-a schimbat garderoba, incepuse sa isi aranjeze parul si sa se ingijeasca de mii de maruntisuri... mai putin de singuratatea ei, mai putin de cei din jur pe care ii vana, se folosea de ei si apoi ii arunca.
* a iesit de la dus si a urmat acelasi ritual pe care il facea de cand era adolescenta. a intrat in camera sa se imbrace, intrand pentru o secunda in transa de mai demult, oprindu-si mainile asupra formelor, trecand repede peste, tragand absenta hainele pe ea, a imbracat si paltonul, s-a incaltat, a luat genata din cui, mobilul de pe jos si cheile de pe comoda, iesind grabita pe usa. a ajuns in fata blocului la fel de absenta, la fel de grabita, plina de sperante totusi... a cotit dreapta pe langa bloc, coborand mai apoi bordura, traversand la fel de absenta strada. claxon lung. zgomot de tabla indoita, sticla sparta, o bufnitura inabusita pe strada.
* a tresarit brusc ridicandu-se in fund. era plina de broboane de transpiratie si ii curgeau lacrimile, tremura... s-a ridicat din pat, si-a spalat fata la baie lasand mainile sa se scurga incet de pe fata in timp ce ridica usor capul la inaltimea oglinzii privindu-se uimita. a vazut-o pe Andrada, o fata ciudata si irascibila de 13 ani, un copil precoce si teribilist... care din aceea zi nu s-a mai purtat urat cu nimeni si nu a mai fost singura niciodata.


Foto: Room pic 1 by DUP