Si totusi...

* cand eram copil se spunea ca eram visator. de multe ori ma surprindeam chiar eu cochetand cu vreo fantezie cu ochii deschisi, pironiti in gol. problema cu visele este ca, odata cu trecerea spre maturitate, incep sa se destrame si dispar atat din ochii pierduti ai vreunui copil cat si din somnul linistit al noptii. poate grijile de adult incep sa sifoneze oarecum comoditatea de altadata iar responsabilitatile ori greselile din urma ne apasa umerii spre un somn obosit care ne pare lipsit de bucuria viselor de copilarie. acestea ajung in curand sa fie inlocuite de cele ciudate sau care ne inspaimanta lasand mai rar sa se strecoare printre frici si cate un vis linistit. nimeni nu stie cine ori ce ne fura visele si unde se duc cand dispar din noptile noastre.

* cum fiecare varsta isi are greutatile si partile frumoase, visele frumoase ale copilariei incep ulterior sa fie inlocuite de niste trairi percepute la o intensitate maxima, mult mai realiste, determinate de vointa si conturate atat de pragmatism cat si de dorinte ascunse. le spunem sperante. sperantele nu apar niciodata singure, vointa ce le determina are la randul ei un determinat, unul de desirabilitate, fie el negativ sau pozitiv. sperantele sunt de fapt tot la ce ne asteptam dintotdeauna sa se indeplineasca. exista in ele si crampeie din visele copilariei, ajustate cu maturitatea necesara, sau forme mai pragmatice de a ajunge la aceleasi trairi.

* problema noastra cea mai mare cand e vorba despre ce vrem in viata sunt visele si sperantele, asteptarile care le agatam de acestea ca de un balon cu heliu, sperand ca legile naturii sa isi faca treaba, iar problema cu asteptarile este ca.. ei bine se lasa... asteptate. ca si cum asta nu ar fi deajuns de iritant Universul are grija mereu sa ne surprinda, ca sa nu ne plictisim bineinteles, asa ca uneori ne dovedeste ca ne asteptam la prea putin si observam prea mult in jurul nostru, sau, din contra, avem asteptari prea mari de la putinul din jurul nostru. asta nu ar fi nimic daca aceste surprize nu ne-ar incanta in majoritatea datilor. atunci se mai intampla sa cadem, sa ne ranim, sau sa ranim pe altcineva, ajungem sa regretam, sau sa renuntam, ori chiar sa construim un zid protector in jurul nostrul care mai mult se va strange de jur imprejur pana ce ne va sufoca. da! sperantele, asemenea viselor, pot fi inselatoare si efemere, dar sunt cele care ne ridica din nou de jos, aruncandu-ne in intregul curs al vietii.

* cum o problema nu vine niciodata singura, cea tocmai discutata vine la pachet cu cea legata de persoanele cu care ne inconjuram; acestea sunt sperantele cele mai importante pentru noi deoarece uram sa fim singuri, detestam sa nu avem langa noi pe cineva care sa ne ajute la greu, sau sa ne acopere cu afectivitate, si ne intristam groaznic cand pierdem pe cineva pe care il indragim ori iubim. mereu speram sa avem pe cineva langa, fie ca e vb de un partener, un coleg , un prieten ori o persoana iubita, astefel incat nevoile, ori dorintele noastre cele mai ascunse, incep sa ravneasca satisfacere. aceasta este probabil esenta problemei in sine: cealalta persoana. nu putem spera ca cineva sa fie, ori sa faca ceva anume, sau chiar sa ne indrageasca doar pentru ca ne dorim acest lucru si oricat de mult ii indragim noi, e imposibil sa nu catalogam acest aspect ca fiind unul ce tine de egoism. iar persoanele care la adoram vor fi mereu cele care ne spulbera visele maturitatii.

* si totusi... ce faci atunci? problemele trebuie sa aibe si solutii, nu-i asa? sau, nu au? ce faci atunci cand ajungi sa pretuiesti pe cineva, chiar si spontan pentru ca, da, sperantele tind sa fie uneori cam prostesti sau infantile, si incepi sa doresti si sa ravnesti acea persoana? si mai mult, ce faci atunci cand te dezamageste, ori cand ii e frica de tine, sau gaseste alte pretexte superficiale sa te indeparteze? ce faci in acel moment, acel moment in care ceata magica a visului se risipeste si vezi ca persoana din fata ta nu e ceea ce ti-ai dorit si sperat? in mod cert o sa ramai dezamagit si o sa fugi. si totusi... ce faci cand iti dai seama ca tot ce ai sperat si dorit le-ai insumat intr-un prototip, iar acest prototip nu este de fapt ceea ce ai nevoie? ce faci cand descoperi ca dincolo de magia visului exista o persoana reala care e exact ce ai nevoie? si totusi... astfel ar trebui sa renunt si sa fug si eu, ori sa fac tot ca imi sta in putinta sa te fac sa intelegi?

* vise, sperante, dorinte, asteptari... privind in spate toate ne par un pic cam infantile si majoritatea desarte. si totusi... ce se intampla cand chiar acestea ne aduc in realitate prin insasi perversitatea lor?

o6.11.2oo7 - Eu nu voi tolera sa ajung ca voi!

*Ne place de cele mai multe ori sa spunem ca 'a venit vremea sa tragi linia si sa o iei de la capat'. Suna bine, nu-i asa? Suna la fel de bine ca orice fals conturat de perversitatea comoditatii umane. De ce sa ne facem griji cand putem mereu privi jumatatea plina a paharului? de ce sa recunoastem ca am gresit iremediabil datorita alegerilor noastre si sa ne dam seama ca am depasit cu mult limita cand putem sa 'tragem linia si sa o luam de la capat'? O perfecta Tabula Rasa a dovezilor prostiei omenesti sub scuza falsului progres. Cand vom invata ca nici macar nu am trecut de linia de START niciodata si ca am stagnat pe loc mereu invartindu-ne in cercul vicios al comoditatii si imbecilitatii umane, mereu traind in flash-back-urile din trecut.




*Obisnuiesc de cele mai multe ori sa imi construiesc in cap imaginea a ceea ce as vrea sa fie si cum as vrea sa arate si sa se petreaca totul. Uneori e mai bine asa, sa le tii in mintea ta, decat sa sari la gatul vreunui imbecil dar intr-un final tot o sa ajungi sa cazi in disgratia rahatului astuia de realitate si sa iti dai seama ca ai realizat un mare nimic, ca ai reusit sa parfumezi si sa cosmetizezi nimicul din viata ta reala in fata celorlalti incat ai ajuns tu insuti sa crezi ca realitatea e asa de siderala precum o expui... ca apoi sa te trezesti ca dupa betie si sa iti dai seama ca poleiala incepe sa se dezlipeasca scaotand la iveala rugina si rusinea de sine pt a fi trait atata timp intr-o mare minciuna... cea ce doare si ma tare e ca deja esti dependent si de fiecaredata cand vei dori sa spui adevarul vei scorni cea mai mare minciuna de pana atunci... ce dracul e cu voi oamenii de ati ajuns in halul asta de mitomani si dementi?!
*Si mie imi placea sa cred ca sunt spanzurat undeva sus si impuscat in cap, penduland intre un trecut macabru si un abis la capatul caruia ma asteapta un perete care sa imi zdrobeasca teasta... dar de fapt stateam pe curul meu intr-un bar turnand mult prea multe pahare pe gat.. dar macar stiu ca era fantezie si am mentinut-o mereu ca fiind asa, fiind constient de natura ei, si de celalta parte realitatea pura si clar definita ca ma razbat cu morile de vant si tot incerc sa gasesc un pic de culoare si forma in nimicul asta... nu a iesit cum am vrut dar... macar a iesit ceva, are forma si culoare.
*La un moment dat iti dai seama ca iti joci viata ca pe un joc de noroc, cu sume si riscuri mari, cu tactica 'totul sau nimic' ca mai apoi sa te afunzi in disgratia impotentei creative, spalandu-ti rusinea si innecandu-ti amarul intr-o mare de alcool, curvie si imbecilitate... si pt asta avem tupeul sa balmam generatile trecute... Sunteti o adunatura de ratati si de copii degenerati, perfizi si prosti, ignoranti si incapacitati, insensibili si bipolari. Poate ca sunt de o seama dar nu vreau sa ader la jegul [de]generatiei voastre.
ma umpleti de sictir!