Cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric.

Întotdeauna este mai bine de partea cealaltă. Găseşti explicaţiile uşor şi totul pare să facă sens, când nu e vorbă despre tine. Uneori o iei personal şi faci să fie despre tine, aflându-te în acelaşi impas, măcinându-te aceleaşi frustrări, aruncând toată refularea asupra celuilalt, când explicaţia este evidentă, când celălalt greşeşte, aşa cum ai greşit şi tu, aşa cum nici tu nu poţi să te ridici, te cerţi pe tine certându-l.

E prea înfricoşător abisul propriu, nu eşti imun la halucinaţiile dezirabilităţilor şi firelor încâlcite ale multiplelor variabile şi posibilităţi. Ştim în sine, fiecare, că, odată cu eşecurile şi căderile repetitive, nu experienţa se întăreşte, ci o rezistenţă morbidă la durere. Te imunizezi treptat, iar in extremis poţi ajunge să îmbrăţişezi durerea că pe ceva personal, natural, atunci când, în mintea ta, dispare neutrul.
Când poţi să zici că te-ai vindecat de durerea aceea cronică, de frica şi sensibilitatea specifică, şi pe de altă parte de acele trăiri negative care îţi înveninează fiecare moleculă a organismului, învăluind firea în ură şi deznădejde? În mod cert nu te mai regăseşti; ceva din tine s-a stins, s-a pierdut şi nu mai eşti la fel, ca o coală de hârtie mototolită, pe care oricât încerci să o îndrepţi, va rămâne şifonată de aici încolo.

Nu cred că poate ştii cineva cu adevărat când este momentul în care îţi recapeţi încrederea în sine, când este ziua în care începi să nu mai păşeşti şovăitor pe stradă, când nu îţi mai este teamă să pari un om vulnerabil şi focul mocnit al urii pare să se fi stins.
Este o zi ca toate celelalte. Nu e ceva subit, dar nu poţi zice cu certitudine că a început de ceva timp, sau nu poţi să îţi dai seama. Faci primul pas şi mergi mai departe fără să te mai uiţi în spate. Nu mai vrei să îţi baţi capul şi nici să te prea mai uiţi în tine. Ţi-e sete de oameni şi cum nevoia de comunicare este o maladie profundă, ai un neastâmpăr social necontenit.

Cum va fi de data aceasta, cine poate ştii? Nu îţi mai faci iluzii, nu te mai bazezi pe expectanţe şi nu vrei să crezi că ai putea să te sprijini pe experienţele precedente, nu vrei să le mai ştii acum şi nu vrei să crezi că se vor mai repeta, nu vrei speranţe şi nici certitudini.
Totuşi.. starea aceasta continuă de incertitudine ajunge să paraziteze întreaga ta funcţionalitate. Fără să îţi dai seama, ajunge să îţi determine un traseu modest, incoerent şi disimulat. Îţi doreşti această stare de atârnare. Nu vrei să îţi mai permiţi să te înalţi prea sus dar nici să coborî cu picioarele pe pământ. În cele din urmă cedezi iminent şi ajungi în una din extreme, până să îţi dai seama şi să încerci să te redresezi.

Ajungi să cunoşti iar felurite tipuri de oameni, cu poveştile şi cu experienţele lor proprii, oameni la fel de şifonaţi ca tine, ghidaţi de acelaşi instinct de face orice ca să supravieţuiască, de a lăsa ce a fost în urmă. Familiarul acesta analgezic determină treptat detaşare şi necesitatea de apropiere.
Te legi de unul dintre aceşti oameni. Nu vreţi greşeli dar singurătatea e sfâşietoare. Din teamă să nu te imunizezi complet şi lipsa afecţiunii vă împinge unul în braţele celuilalt, prestabilind seturi peste seturi de reguli, ce vor fi încălcate cu primele tendinţe de sinceritate.

Ce este adevărul în cele din urmă? De multe ori spunem că mai bine să nu ştim alteori că dacă aş fi ştiut atunci nu se ajungea acolo. Prima minciună apare atunci când nu vrem să recunoaştem că de la început am vrut să vedem în omul de lângă noi pe cel pe care dorim noi să devină el, aprecierea subiectivă a potenţialului. Acceptarea este un proces dificil, intruziv, un vierme ce îşi sapă loc în miezul unui măr, pentru a da ulterior naşterea altor trăiri care să îşi facă loc, trăiri străine pe care simţim de multe ori nevoia să le sugrumăm.
Adevărul te va elibera. Oare? E drept, minciuna este rugina aceea care, pasiv şi insinuos, erodează cele mai rezistente structuri. Eşti conştient de ea la început, pe parcurs pare că lucrurile nu sunt aşa grave dar deja este oricum prea târziu acum, ca în cele din urmă totul să se prăbuşească. Dar adevărul? Lama aceea cu infinite tăişuri, acel moment de instabilitate mercuriana în care par să fie o infinitate de moduri de a spune acelaşi lucru, reprimat de o infinitate de temeri şi interpretări. Este el dezirabil?

De multe ori preferăm tăcerea, umbrele, neclaritatea şi cu cât totul devine mai clar şi în lumină, devenim nesiguri de ce ne dorim. Amânăm interminabil momentul în care trebuie să ne vedem aşa cum suntem, unul pe celălalt, oglindiţi în percepţia celuilalt: goi pe din afară şi în lăuntru, tremurând, fiinţe firave şi mâncate de temeri, uscate de setea de afecţiune sinceră şi gratuită, bolnavi de la rănile pe care alţii le-au lăsat în noi şi nu le-am vindecat, ruşinaţi de propria înfăţişare, plecând faţa către pământ, acum, când este prea târziu..
Oricât de eliberator este adevărul, este o trăire covârşitoare, zdrobeşte speranţele şi orice defense pe care le ridicăm împotriva lui, nu există cotlon unde să ne ascundem şi cu ori câte iluzii ne-am înveşmânta, va găsi o cale să îţi lumineze cele mai adânci temeri şi să îţi înfăţişeze realitatea clară, ca lumina dimineţii.

Aşa că vei continua să strângi la piept aceşti oameni străini şi la fel de mutilaţi ca tine, cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric, unde tot ce avem nevoie să auzim sunt bătăile rapide şi neregulate ale unei inimi la fel de înspăimântate ca a noastră. Omul s-a stins sub imperiul nopţii.

o6.11.2oo7 - Eu nu voi tolera sa ajung ca voi!

*Ne place de cele mai multe ori sa spunem ca 'a venit vremea sa tragi linia si sa o iei de la capat'. Suna bine, nu-i asa? Suna la fel de bine ca orice fals conturat de perversitatea comoditatii umane. De ce sa ne facem griji cand putem mereu privi jumatatea plina a paharului? de ce sa recunoastem ca am gresit iremediabil datorita alegerilor noastre si sa ne dam seama ca am depasit cu mult limita cand putem sa 'tragem linia si sa o luam de la capat'? O perfecta Tabula Rasa a dovezilor prostiei omenesti sub scuza falsului progres. Cand vom invata ca nici macar nu am trecut de linia de START niciodata si ca am stagnat pe loc mereu invartindu-ne in cercul vicios al comoditatii si imbecilitatii umane, mereu traind in flash-back-urile din trecut.




*Obisnuiesc de cele mai multe ori sa imi construiesc in cap imaginea a ceea ce as vrea sa fie si cum as vrea sa arate si sa se petreaca totul. Uneori e mai bine asa, sa le tii in mintea ta, decat sa sari la gatul vreunui imbecil dar intr-un final tot o sa ajungi sa cazi in disgratia rahatului astuia de realitate si sa iti dai seama ca ai realizat un mare nimic, ca ai reusit sa parfumezi si sa cosmetizezi nimicul din viata ta reala in fata celorlalti incat ai ajuns tu insuti sa crezi ca realitatea e asa de siderala precum o expui... ca apoi sa te trezesti ca dupa betie si sa iti dai seama ca poleiala incepe sa se dezlipeasca scaotand la iveala rugina si rusinea de sine pt a fi trait atata timp intr-o mare minciuna... cea ce doare si ma tare e ca deja esti dependent si de fiecaredata cand vei dori sa spui adevarul vei scorni cea mai mare minciuna de pana atunci... ce dracul e cu voi oamenii de ati ajuns in halul asta de mitomani si dementi?!
*Si mie imi placea sa cred ca sunt spanzurat undeva sus si impuscat in cap, penduland intre un trecut macabru si un abis la capatul caruia ma asteapta un perete care sa imi zdrobeasca teasta... dar de fapt stateam pe curul meu intr-un bar turnand mult prea multe pahare pe gat.. dar macar stiu ca era fantezie si am mentinut-o mereu ca fiind asa, fiind constient de natura ei, si de celalta parte realitatea pura si clar definita ca ma razbat cu morile de vant si tot incerc sa gasesc un pic de culoare si forma in nimicul asta... nu a iesit cum am vrut dar... macar a iesit ceva, are forma si culoare.
*La un moment dat iti dai seama ca iti joci viata ca pe un joc de noroc, cu sume si riscuri mari, cu tactica 'totul sau nimic' ca mai apoi sa te afunzi in disgratia impotentei creative, spalandu-ti rusinea si innecandu-ti amarul intr-o mare de alcool, curvie si imbecilitate... si pt asta avem tupeul sa balmam generatile trecute... Sunteti o adunatura de ratati si de copii degenerati, perfizi si prosti, ignoranti si incapacitati, insensibili si bipolari. Poate ca sunt de o seama dar nu vreau sa ader la jegul [de]generatiei voastre.
ma umpleti de sictir!