Cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric.

Întotdeauna este mai bine de partea cealaltă. Găseşti explicaţiile uşor şi totul pare să facă sens, când nu e vorbă despre tine. Uneori o iei personal şi faci să fie despre tine, aflându-te în acelaşi impas, măcinându-te aceleaşi frustrări, aruncând toată refularea asupra celuilalt, când explicaţia este evidentă, când celălalt greşeşte, aşa cum ai greşit şi tu, aşa cum nici tu nu poţi să te ridici, te cerţi pe tine certându-l.

E prea înfricoşător abisul propriu, nu eşti imun la halucinaţiile dezirabilităţilor şi firelor încâlcite ale multiplelor variabile şi posibilităţi. Ştim în sine, fiecare, că, odată cu eşecurile şi căderile repetitive, nu experienţa se întăreşte, ci o rezistenţă morbidă la durere. Te imunizezi treptat, iar in extremis poţi ajunge să îmbrăţişezi durerea că pe ceva personal, natural, atunci când, în mintea ta, dispare neutrul.
Când poţi să zici că te-ai vindecat de durerea aceea cronică, de frica şi sensibilitatea specifică, şi pe de altă parte de acele trăiri negative care îţi înveninează fiecare moleculă a organismului, învăluind firea în ură şi deznădejde? În mod cert nu te mai regăseşti; ceva din tine s-a stins, s-a pierdut şi nu mai eşti la fel, ca o coală de hârtie mototolită, pe care oricât încerci să o îndrepţi, va rămâne şifonată de aici încolo.

Nu cred că poate ştii cineva cu adevărat când este momentul în care îţi recapeţi încrederea în sine, când este ziua în care începi să nu mai păşeşti şovăitor pe stradă, când nu îţi mai este teamă să pari un om vulnerabil şi focul mocnit al urii pare să se fi stins.
Este o zi ca toate celelalte. Nu e ceva subit, dar nu poţi zice cu certitudine că a început de ceva timp, sau nu poţi să îţi dai seama. Faci primul pas şi mergi mai departe fără să te mai uiţi în spate. Nu mai vrei să îţi baţi capul şi nici să te prea mai uiţi în tine. Ţi-e sete de oameni şi cum nevoia de comunicare este o maladie profundă, ai un neastâmpăr social necontenit.

Cum va fi de data aceasta, cine poate ştii? Nu îţi mai faci iluzii, nu te mai bazezi pe expectanţe şi nu vrei să crezi că ai putea să te sprijini pe experienţele precedente, nu vrei să le mai ştii acum şi nu vrei să crezi că se vor mai repeta, nu vrei speranţe şi nici certitudini.
Totuşi.. starea aceasta continuă de incertitudine ajunge să paraziteze întreaga ta funcţionalitate. Fără să îţi dai seama, ajunge să îţi determine un traseu modest, incoerent şi disimulat. Îţi doreşti această stare de atârnare. Nu vrei să îţi mai permiţi să te înalţi prea sus dar nici să coborî cu picioarele pe pământ. În cele din urmă cedezi iminent şi ajungi în una din extreme, până să îţi dai seama şi să încerci să te redresezi.

Ajungi să cunoşti iar felurite tipuri de oameni, cu poveştile şi cu experienţele lor proprii, oameni la fel de şifonaţi ca tine, ghidaţi de acelaşi instinct de face orice ca să supravieţuiască, de a lăsa ce a fost în urmă. Familiarul acesta analgezic determină treptat detaşare şi necesitatea de apropiere.
Te legi de unul dintre aceşti oameni. Nu vreţi greşeli dar singurătatea e sfâşietoare. Din teamă să nu te imunizezi complet şi lipsa afecţiunii vă împinge unul în braţele celuilalt, prestabilind seturi peste seturi de reguli, ce vor fi încălcate cu primele tendinţe de sinceritate.

Ce este adevărul în cele din urmă? De multe ori spunem că mai bine să nu ştim alteori că dacă aş fi ştiut atunci nu se ajungea acolo. Prima minciună apare atunci când nu vrem să recunoaştem că de la început am vrut să vedem în omul de lângă noi pe cel pe care dorim noi să devină el, aprecierea subiectivă a potenţialului. Acceptarea este un proces dificil, intruziv, un vierme ce îşi sapă loc în miezul unui măr, pentru a da ulterior naşterea altor trăiri care să îşi facă loc, trăiri străine pe care simţim de multe ori nevoia să le sugrumăm.
Adevărul te va elibera. Oare? E drept, minciuna este rugina aceea care, pasiv şi insinuos, erodează cele mai rezistente structuri. Eşti conştient de ea la început, pe parcurs pare că lucrurile nu sunt aşa grave dar deja este oricum prea târziu acum, ca în cele din urmă totul să se prăbuşească. Dar adevărul? Lama aceea cu infinite tăişuri, acel moment de instabilitate mercuriana în care par să fie o infinitate de moduri de a spune acelaşi lucru, reprimat de o infinitate de temeri şi interpretări. Este el dezirabil?

De multe ori preferăm tăcerea, umbrele, neclaritatea şi cu cât totul devine mai clar şi în lumină, devenim nesiguri de ce ne dorim. Amânăm interminabil momentul în care trebuie să ne vedem aşa cum suntem, unul pe celălalt, oglindiţi în percepţia celuilalt: goi pe din afară şi în lăuntru, tremurând, fiinţe firave şi mâncate de temeri, uscate de setea de afecţiune sinceră şi gratuită, bolnavi de la rănile pe care alţii le-au lăsat în noi şi nu le-am vindecat, ruşinaţi de propria înfăţişare, plecând faţa către pământ, acum, când este prea târziu..
Oricât de eliberator este adevărul, este o trăire covârşitoare, zdrobeşte speranţele şi orice defense pe care le ridicăm împotriva lui, nu există cotlon unde să ne ascundem şi cu ori câte iluzii ne-am înveşmânta, va găsi o cale să îţi lumineze cele mai adânci temeri şi să îţi înfăţişeze realitatea clară, ca lumina dimineţii.

Aşa că vei continua să strângi la piept aceşti oameni străini şi la fel de mutilaţi ca tine, cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric, unde tot ce avem nevoie să auzim sunt bătăile rapide şi neregulate ale unei inimi la fel de înspăimântate ca a noastră. Omul s-a stins sub imperiul nopţii.

A Bullet In The Head

* e acolo. oricat vrei sa ignori, sa refuzi realitatea, tot de ce iti e frica e acolo, un glont adanc infipt in cap, care si-a fortat traiectoria prin creierul tau. fatalitatea e iminenta in pofida impotrivirii. totul are un sfarsit si orice sfarsit da nastere unui nou inceput, ciclicitatea inerenta vietii. liantul uman care leaga aceasta prapastie dintre finalitati si inceput este realizat de temeri. incepem ceva nou pentru ca ne e teama sa nu amortim, sa nu ramanem singuri, sa nu ne pierdem in nimicul dintre. incepem mereu ceva cu teama repeatarii greselilor si cu speranta noutatii. procesul incepe si teama ramane lipita de noi ca o umbra prevestitoare, ne e teama de noi, sa nu [mai] gresim, de altii sa nu ne insele increderea, de accidentele aleatoare care ne pot schimba planurile intr-o clipa si mai apoi, prevestind sfarsitul, mai mult sau mai putin auto-indus, paranoic sau printr-o simpla obervatie obiectiv-pertinenta, ne temem de esec. ne e frica sa pierdem ce ne dorim si inca nu am avut, ce avem, sau ce am fi putut avea daca semnul ecuatiei ar fi fost diferit.

*  se zice ca... cel mai indicat e sa ii dai drumul si sa incerci sa mergi mai departe. se zice ca trecutul ramane neschimbat si ce rost are sa te mai preocupi cu el cat timp prezentul iti ocupa tot timpul si ai de construit un viitor? e adevarat, factic trecutul ramane imuabil, dar.. poti sa traiesti tu cu tine, sa dormi noaptea linistit fara sa stii ca ai facut tot ce se putea face, ca ai raspuns la toate intrebarile, ca nimic nu a ramas neclar si sa poti sa pui exact degetul pe problema in cauza? nu! de aceea revenim mereu si mereu peste trecut, aplecati asupra lui, privindu-ne reflexia propriilor greseli, regasindu-ne in ele, in temerile ca am putea repeta exact aceleasi decizi daca nu intelegem unde am esuat. e o imagine dezolanta, o oglinda sparta in mii de cioburi in care ne vedem propria imagine distorsionata. incercam sa mutam cioburile, sa le potrivim, uneori ne taiem mainile si incetosam cioburile cu sange. agonia, durerea, diversele variante imposibile si cele gresite, imaginile dezolante, trunchiate, ireale si schimonosite, patate, toate fac parte din acest proces interminabil care te poate face sa iti pierzi mintile... sau te poate elibera.

* mereu se repeta acelasi fragment, o data, si inca o data, si inca o data, si inca o data, un nou inceput, temerile pe care le simti in stomac si in muschi odata ce simti ca pieptul se misca si o usa se deschide, aducand cu ea ecoul aceleasi oglinzi sparte, zgomotul impactului si cioburile care cad si se ciobesc bucata cu bucata. ecoul devine din ce in ce mai detaliat cu fiecare repetare, usa deschisa care lasa inlauntru privirea sticloasa a necunoscutului, care se izbeste de oglindirea necunoscutului din trecut, familiaritatea care zdrobeste claritatea pierzandu-ne in mii de bucati. prea covarsitoare familiaritatea, prea mult timp petrecut incercand sa te imunizezi ca acum sa cedezi asa usor, ti-e prea teama desi te-ai inveninat indeajuns incat sa fii in sevraj, e prea frustrant sa fii fortat sa inchizi iar ochii, dupa atata timp cat ai invatat sa ii tii deschisi, si sa privesti in intunericul din tine, incercand sa distingi forme din noile trairi cu familiaritatea formelor din trecut. strangi ochii tot mai tare si incerci sa tipi... un zbierat mut. nu te auzi... auzi doar respiratia rapida, extensiva datorita fortarii, si ritmul rapid si sacadat al inimii inspaimantate de surzenia acestui cosmar. te adancesti tot mai mult in venin si nu poti face nimic sa te slavezi, se va intampla din nou, e iminent, nu te poti auzi oricat tipi. te-ai pierdut. 

* nu mai poti sa deschizi ochii si sa desclestezi maxilarul, misti convulsiv si repetat capul negand cu toata fiinta faptul ce se deruleaza in pofida imposibilitatii. intr-un cosmar nu exista alb sau negru, din suma de variante posibile si imposibile toate deciziile sunt gresite. reveria urmata de revenirea la realitate ne infatiseaza totul neclar, tot ce avea sens in vis acum isi pierde logica, nu exista posibilitati infinite, magie sau imposibilul oniric realizabil, brusc reveria se transforma in delir: realitatea devine cosmarul, un vis urat fara sansa de trezire atunci cand te lovesti sau cazi in gol. fiecare umbra, fiecare colt, fiecare unghi neglijat de vigilenta noastra ascunde in el o farama din teama, uneori chiar noi le ascundem acolo incercand sa uitam... praful maturat sub covor. mereu ne bantuie din aceste ascunzatori trecutul si cu el temerile, ne vaneaza. ecoul revin si repetabilitatea sa iritanta iti iduce din nou delirul, incepi sa devii iritabil si ai impresia ca toata lumea e vinovata ca ti-a readus aminte, pentru ca nu mai poti duce mai departe povara vinovatiei. delirul se transforma intr-o calatorie la balci, un carusel care trebuia sa te duca in copilarie, printre culori si miros de vata de zahar, in mijlocul familiarului varstei fara de griji si suparari. dar viteaza devine din ce in ce mai mare, acul patefonului pare sa zgarie placa si sunetul sa se deterioreze enervant, mastile si fetele se scurg in fluenta vitezei cu care te invarti, se lichefieaza schimonosindu-se si rasetele vesele se transforma in batjocora, culorile devin tipatoare, sunetul tot mai iritant, totul isi pierde din forma si sens si te invaluie in delirul nebuniei, tipi din nou si din nou si... din nou nu te auzi. revii in surzenie cand redeschizi ochii, asudat, confuz, rusinat. dar e deja acolo, sa instalat, dorinta de a te trezi in acest vis real si sa incerci sa il schimbi, si odata cu dorinta se infig si mai adanc temerile. viata e o ruleta ruseasca dominata de alb sau negru: risti sau absentezi.

* trecut de prea multe ori prin ciclicitatea aceasta, avand un vast precedent in urma ta, dorinta care se infiripa sa vrei in nou te reprima, te desgusta. te desgusta sentimentul ca esti slab si neajutorat in fata pasiunilor, dominat fiind de frica de a pierde ce ai, ce ai putea avea sau de a nu ajunge sa primesti ceea ce iti doresti. risti sau absentezi. rascrucea, momentul in care capul instictiv se intoarce privind peste umar, te fac sa treci prin acest intreg proces de retraire: cosmarul, oglinda, greselile, ecoul, teama, blaciul, cosmarul din nou, teama din nou, delirul... nu conteaza cat ai incercat si reusit sa iesi din groapa si sa urci la suprafata, o clipa e deajuns sa ajungi din nou pe fundul abisului privind cu jind la licarirea stelelor. problema cu visele si povestile e ca niciunele nu sunt reale, printul nu va trezi niciodata frumoasa adormita cu un sarut, sarutul este trezirea lui la realitate, in cosmar, gustand de pe buzele ei pelinul, gustul dulce-amar al mortii ireversibile. totul este un joc risti sau absentezi. moartea este inevitabila, nu exista final fericit si nici nemurire, castigul jocului este insasi jocul caci finalul este sinonim fatalitatii macabre. risti sau absentezi, frica te determina sa joci precaut, sa te imunizezi, sa iti blochezi intregul sistem emotional si sa ramai rece, absent, dar in felul acesta nu faci altceva decat sa te obisnuiesti cu raceala mortii pentru ca fara pasiune e ca si cum ai fi mort, riscul este cel care diminueaza gustul naclaios al fricii, te aduce pe marginea gropii, la limita si te face sa mergi pe un fir subtire, sa depasesti limita, peste goapa, peste trecut, un salt mortal fara plasa. te alimenteaza adrenalina, dorinta de a ajunge la capat, distanta pare infima si realizabila si.. acolo, pe fir, depasind limita, deasupra gropii, haul pare inexistent. frica se chirceste in agonie, pieptul e exaltat sub violenta inimii, pupilele se maresc in sevraj, pumnii inclestati...
 * nu exista decizii... doar aceast fir subire, o linie dreapta, deasupra prapastiei de pe fundul careia continuam sa ne cataram pentru ca mai apoi sa ne depasim iar limitele, strabatand liantul dintre temeri si idealurile cu sanse mici de realizare, peste abisul greselilor precedente. butucul revolverului se roteste incet si iminent sub presiunea tragaciului pe care il apesi iar zgomotul declansaorului te face sa strangi ochii, glontul precedent, adanc infipt in creier, vibreaza repornind ecoul, speri de data asta sa fie o impuscatura fara glont, simti vuietul, reamintirea mirosului de praf de pusca si deziluzia caderii in gol, pe fundul abisului, rasfrante pe cioburile oglinzii. mai apoi intervine iluzia falsei auto-protejari si te intrebi de ce ai facut-o din nou, si de ce ti s-a intamplat chiar tie, de ce s-a intamplat cand nimic nu iti dadea de banuit ca o sa cazi, speri de data asta macar sa rateze.. te ridici incet privind peste cioburile rasfirate, parcurgand in minte un traseu catre punctul de origine al impactului din momentul casarii, traiectora glontului... aceeasi traiectorie a glontului. iti revine apoi acel sentiment familiar. il acepti, il urasti, te urasti ca il tolerezi deja ca o normalitate. totul redevine clar privind mai tarziu peste umar, de pe buza gropii, rece si neapasator, temator ca... s-ar putea sa simti din nou ceva, pentru cineva. luminile se aprind, se redeschide balciul, firul se intinde peste groapa, delirul reincepe, lumea te aclama, clovnii te imping usor zambind spre limita si iti arata linia dreapta peste groapa si... ii inmaneaza revolverul zambind complice catre public, ti se ofera alegerea in absenta plasei de prindere. pornesti pe fir, lumea aclama frentetic.. finalul e iminent si.. simti dezechilibrul, caruselul se invarteste din nou ametitor o data cu groapa asupra careia atarni si salvator ridici revolverul si tragi... BANG! un stegulet comic iese din pistol si clovnii zambesc, apaludand, incantati de truc. totul devine clar si nu iti vine sa crezi ca ai ajuns dincolo, ca ai ratat! te intorci fericit sa vezi ce urmeaza si deschizand usa urmatoare... e o noua arena de circ o alta groapa cu un fir subtire si ti se inmaneaza alt revolver... multimea, rasetele, ecolul, delir... resimti glontul din cap si te intinzi pe jos cu ochii inchisi, chircit, incercand sa te trezesti in vis, sa negi existenta gloontului, sa nu mai simti presiunea...

FOTO: Bullet by barbamagnetica 

Sub bataia falsa a ceasului...

* exista momente in care Omul ramane suspendat, agatat in cotidian, sperand spre viitor si ratacit in amintiri. uneori mai mult... pare ca intregul mecanism universal a suferit o defectiune si ai cazut din cusca ta, din tamburul in care obisnuiai sa alergi neincetat. te-ai trezit singur si deziluzionat. surprins, la marginea abisului, caltinandu-te, gata sa te lasi inghitit de necunoscut.
* ochiul urmeaza lenes cum norii se plimba de-a lungul perdelei, lumina puternica penetreaza tesatura asternandu-ti pe chip norii. ochii privesc mai apoi dincolo de tesatura, cautand parca sa surprinda realul. imaginea acelereaza sub adierea lina care atrage si respinge perdeaua, dezordonat, cand monoton, cand accelerat, la fel cum gandurile de care te-ai lasat furat incep sa iti dinamicizeze bataile inimii, in acelasi ritm dezordonat... buzele se desprind usor si desclestand si dintii, gura ramane intredeschisa, sorbind cu nesat aerul pe care perdeaua in aduce incet in camera. un strigat mut.
* ceasul de pe perete pare sa fi cedat. in ritm contrastant, limbile sale poarta timpul de-a lungul camerei, al carei ecou pare sa loveasca usor urechea, ca intr-o incantatie hipnotizanta. praful timpului asternut pe secundar pare sa  apese cu presiune si limbile ceasului se incapataneaza sa incetineasca curgerea normala. la final, intr-unul din ciclurile in care limbile ceasului plimba trecerea timpului, determinandu-i miscarea sipralata, intr-unul din urcusuri, limba cedeaza. incepe sa coboare, sa traga timpul inapoi, apoi sa il ridice incet, mai lent, mai greori, mai rezonant, mai contrastant, ca apoi sa cada din nou pana ce doar sunetul, fals si dereglat, neacomapniat de miscare, ajunge sa tina timpul in loc.
* perdeaua se unduieste lin si norii curg neincetat. ochii privesc deja fix, inert. gandurile au incetat. totul pare sa se fi oprit. muschii inimii par a fi cedat odata cu secundarul si intreg pieptul, impietrit, se zuguie sub bataia falsa a ceasului.... pana ce se sfarma... lasand un gol imens.

Nimic nu se uita...

Se spune că timpul rezolvă toate problemele, că în timp rănile se vindecă. Nu toate rănile lasă urme şi de multe ori tindem să credem că putem să uităm, o persoană, o amintire... dar adevărul e că totul în esenţă se rezumă la goliciune, fie că vorbim despre golul imens dinainte să cunoaştem acel ceva care să schimbe tot sensul, ori acea persoană care să ne facă să simţim pentru prima dată ce nu am simţit până atunci, la o intensitate deosebită, fie vorbim despre golul care îl simţim după ce am pierdut acea persoană sau acel ceva nepreţuit.

E acea stare... ritmul repetitiv al picurilor de apă, zgomotul surd al străzii, al aglomeraţiei, atmosfera unei melodii, nişte mici factori determinanţi care ne aduc către propriul interior. Oricât de compartimentaţi putem fi, nu putem lăsa în spate nimic, ne putem amăgi că uităm, dar de fapt asta nu prea se întâmplă... aceşti mici factori sunt de-ajuns să ne rupă de realitate. Sunt acele momente în care privirea fuge în gol, fără focalizare, zgomotele se îndepărtează undeva în surdină, inima decelerează şi parcă o şi auzim lovind încet pieptul, capul se înclină un pic într-o parte, poate în spre acel umăr invizibil, visând apatici. Nu ai uitat. în momentul acela îţi dai seama că eşti exact de unde ai plecat: gol, tânjind după încă o atingere, după încă un moment, chiar dacă iluzoriu, închipuit în faţa propriilor ochi.

Nu aş putea şti ce e mai bine, să te macine în continuu aceste scurte aduceri-aminte sau accepţi ideea că trebuie să înţelegi lucrurile aşa cum sunt şi că, la fel cum nu putem întoarce limbile ceasului şi cu ele şi timpul înapoi, la fel amintirile şi rănile nu se vindecă, putem doar să lăsăm viaţa să treacă uşor şi ritmul ei, când lent, când ameţitor, să ne fure încet dintre amintiri şi să ne descrie un alt curs, mai leneş, mai plăcut.

Undeva poate e un blestem, o moştenire lăsată de la Adam şi Eva, care nu ne lasă niciodată să păstrăm acel paradis pentru mult timp, ci să îl pierdem, damnaţi la eşec, la o veşnică retrăire a unui paradis pe care îl credeam uitat. Viaţa nu se schimbă, viaţa ne schimbă. Suntem doar nişte fire de nisip pe care marea le poartă în mişcarea ei monotonă şi recurentă, aducându-le pe mal sau înecându-le în adâncurile ei, până ce te aruncă tot mai departe pe ţărm, uitând de tine la un moment dat, lăsându-te să te usuci în lumina regretelor şi noaptea în umbra amintirilor.

Nimic nu se uită...

29.o1.2oo8 - i n t o o ne m i l l i o n pi e ce s [unpuZZled]

*one: tought in a winter night:
intro
orasul: un imens sanatoriu de tuberculosi
atmosfera: umezeala 1oo%, vizibilitate redusa, beton, lumina portocalie de sodiu
stare: apasare, oboseala, inutilitate
de facto
aerul mucezit si rece iti provoaca repulsii ne controlate, discontinue,tusea se transforma in angoasa, anxietate.
pare ca omul, in acest peisaj rupestru: umed, putrezit si inprejmuit de beton, s-ar fi reintors in pestera de unde a scos prima data capul, constient fiind parca de vinovatia sa... sau nu..?
el a inaltat peretii de beton! oare traim un nou Babilon?
outro
ceata-ceataceataceataceataceataceataceataceataceataceataceataceataceata....


*two: a message:

From : (Myself)

To :

Time : 01/26/2008 05:36:27 PM

Miros de fier coclit, compartimentul mic si sufocant e si mai claustrofobic din cauza caldurii excesive. Tabloul desfrunzit, sterp, insangerat de amurgu vibrant, se scurge pe sticla murdara asemenea unui film mut.. Zgomotul rolei e inlocuit de troncanitul rotilor de otel lovindu'se de sine. Incet, amurgul se topeste dupa orizont acompaniat de bocetul suierat al locomotivei, sfredelind masa de aer. Ceata si inghetul pun stapanire pe natura cadaverica, rinviindu'le strigoii. Intins in conserva d metal, ma las toropit d betia extenuarii. Pleoapele se'nchid si 'filmul' se scurge in continuare pe sticla murdara..ca un film mut..acompaniat de sunetuuul...

*three: one conversation:
Default User (29/01/2008 00:04:07): i'm still in 1000 pieces
Default User (29/01/2008 00:04:40): si nu ma pot reconstrui, si... nu pot gasi modul sau persoana sa ma re-adun
Default User (29/01/2008 00:04:44): si am obosit
Default User (29/01/2008 00:06:22): why not human puzzleing?
Default User (29/01/2008 00:06:57): de ce nu poti lua chipul cuiva, pielea... altcuiva, mintea altei persoane...?
Default User (29/01/2008 00:07:29): puzzle
Default User (29/01/2008 00:07:45): ceva intreg
Default User (29/01/2008 00:07:49): cum simti nevoia
Default User (29/01/2008 00:08:14): care sa iti tina intr-un intreg toate 'bucatile' din care esti compus/-a
Default User (29/01/2008 00:10:31): odata ce treci prin ceva rel mai serioase
Default User (29/01/2008 00:10:37): chiar daca unele mai lungi
Default User (29/01/2008 00:10:41): altele mai scurte
Default User (29/01/2008 00:10:50): ceva din tine se pierde
Default User (29/01/2008 00:11:22): pt ca poti gasi ceva din celalalt care e mult mai bun decat modul in care faci tu aceste lucruri
Default User (29/01/2008 00:11:34): si adopti
Default User (29/01/2008 00:11:54): undeva devii intr-o masura jumatate din celalt persoana si ea la fel
[C.(29/01/2008 00:12:23): hmm....mai greu asta...dar la un anumit nivel..da...se ajunge la ceva de genul]
Default User (29/01/2008 00:13:05): tocmai
Default User (29/01/2008 00:13:18): si in loc sa ajungi 1/2-1/2
Default User (29/01/2008 00:13:26): ajungi doar bucati incomplete
Default User (29/01/2008 00:13:30): incercari
Default User (29/01/2008 00:13:35): peste incercari
Default User (29/01/2008 00:13:38): si obosesti
Default User (29/01/2008 00:13:46): obosesti tot mai mult
Default User (29/01/2008 00:14:10): incepi sa te pierzi inbucati in disperare sa regasesti ceva din tine sau...
Default User (29/01/2008 00:14:53): pe cineva care sa te refelcte, sa iti aduca aminte.... care sa aiba ce ai pierdut, ce vrei mai mult sau ce uitasei...
[...]
Default User (29/01/2008 00:19:22): nu am uitat de tine... doar ca am nevoie de cuvinte
Default User (29/01/2008 00:19:30): si nu le gasesc mereu...
Default User (29/01/2008 00:19:38): nu-s adunat
Default User (29/01/2008 00:19:46): dar imi gasesc oarecum cuv...
Default User (29/01/2008 00:19:50): incerc sa scriu iar
[...end...] de fapt nu am uitat pe nici una...
.
.
.
.
.
.
.
*one million: the noise, the insomnia:
gol...
[tiuitul strident al linistii].......
baitaile inimii asculatate pe coltul pernei: ....|.....|.....|....|....|
toate soaptele, toate feţele...