Cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric.

Întotdeauna este mai bine de partea cealaltă. Găseşti explicaţiile uşor şi totul pare să facă sens, când nu e vorbă despre tine. Uneori o iei personal şi faci să fie despre tine, aflându-te în acelaşi impas, măcinându-te aceleaşi frustrări, aruncând toată refularea asupra celuilalt, când explicaţia este evidentă, când celălalt greşeşte, aşa cum ai greşit şi tu, aşa cum nici tu nu poţi să te ridici, te cerţi pe tine certându-l.

E prea înfricoşător abisul propriu, nu eşti imun la halucinaţiile dezirabilităţilor şi firelor încâlcite ale multiplelor variabile şi posibilităţi. Ştim în sine, fiecare, că, odată cu eşecurile şi căderile repetitive, nu experienţa se întăreşte, ci o rezistenţă morbidă la durere. Te imunizezi treptat, iar in extremis poţi ajunge să îmbrăţişezi durerea că pe ceva personal, natural, atunci când, în mintea ta, dispare neutrul.
Când poţi să zici că te-ai vindecat de durerea aceea cronică, de frica şi sensibilitatea specifică, şi pe de altă parte de acele trăiri negative care îţi înveninează fiecare moleculă a organismului, învăluind firea în ură şi deznădejde? În mod cert nu te mai regăseşti; ceva din tine s-a stins, s-a pierdut şi nu mai eşti la fel, ca o coală de hârtie mototolită, pe care oricât încerci să o îndrepţi, va rămâne şifonată de aici încolo.

Nu cred că poate ştii cineva cu adevărat când este momentul în care îţi recapeţi încrederea în sine, când este ziua în care începi să nu mai păşeşti şovăitor pe stradă, când nu îţi mai este teamă să pari un om vulnerabil şi focul mocnit al urii pare să se fi stins.
Este o zi ca toate celelalte. Nu e ceva subit, dar nu poţi zice cu certitudine că a început de ceva timp, sau nu poţi să îţi dai seama. Faci primul pas şi mergi mai departe fără să te mai uiţi în spate. Nu mai vrei să îţi baţi capul şi nici să te prea mai uiţi în tine. Ţi-e sete de oameni şi cum nevoia de comunicare este o maladie profundă, ai un neastâmpăr social necontenit.

Cum va fi de data aceasta, cine poate ştii? Nu îţi mai faci iluzii, nu te mai bazezi pe expectanţe şi nu vrei să crezi că ai putea să te sprijini pe experienţele precedente, nu vrei să le mai ştii acum şi nu vrei să crezi că se vor mai repeta, nu vrei speranţe şi nici certitudini.
Totuşi.. starea aceasta continuă de incertitudine ajunge să paraziteze întreaga ta funcţionalitate. Fără să îţi dai seama, ajunge să îţi determine un traseu modest, incoerent şi disimulat. Îţi doreşti această stare de atârnare. Nu vrei să îţi mai permiţi să te înalţi prea sus dar nici să coborî cu picioarele pe pământ. În cele din urmă cedezi iminent şi ajungi în una din extreme, până să îţi dai seama şi să încerci să te redresezi.

Ajungi să cunoşti iar felurite tipuri de oameni, cu poveştile şi cu experienţele lor proprii, oameni la fel de şifonaţi ca tine, ghidaţi de acelaşi instinct de face orice ca să supravieţuiască, de a lăsa ce a fost în urmă. Familiarul acesta analgezic determină treptat detaşare şi necesitatea de apropiere.
Te legi de unul dintre aceşti oameni. Nu vreţi greşeli dar singurătatea e sfâşietoare. Din teamă să nu te imunizezi complet şi lipsa afecţiunii vă împinge unul în braţele celuilalt, prestabilind seturi peste seturi de reguli, ce vor fi încălcate cu primele tendinţe de sinceritate.

Ce este adevărul în cele din urmă? De multe ori spunem că mai bine să nu ştim alteori că dacă aş fi ştiut atunci nu se ajungea acolo. Prima minciună apare atunci când nu vrem să recunoaştem că de la început am vrut să vedem în omul de lângă noi pe cel pe care dorim noi să devină el, aprecierea subiectivă a potenţialului. Acceptarea este un proces dificil, intruziv, un vierme ce îşi sapă loc în miezul unui măr, pentru a da ulterior naşterea altor trăiri care să îşi facă loc, trăiri străine pe care simţim de multe ori nevoia să le sugrumăm.
Adevărul te va elibera. Oare? E drept, minciuna este rugina aceea care, pasiv şi insinuos, erodează cele mai rezistente structuri. Eşti conştient de ea la început, pe parcurs pare că lucrurile nu sunt aşa grave dar deja este oricum prea târziu acum, ca în cele din urmă totul să se prăbuşească. Dar adevărul? Lama aceea cu infinite tăişuri, acel moment de instabilitate mercuriana în care par să fie o infinitate de moduri de a spune acelaşi lucru, reprimat de o infinitate de temeri şi interpretări. Este el dezirabil?

De multe ori preferăm tăcerea, umbrele, neclaritatea şi cu cât totul devine mai clar şi în lumină, devenim nesiguri de ce ne dorim. Amânăm interminabil momentul în care trebuie să ne vedem aşa cum suntem, unul pe celălalt, oglindiţi în percepţia celuilalt: goi pe din afară şi în lăuntru, tremurând, fiinţe firave şi mâncate de temeri, uscate de setea de afecţiune sinceră şi gratuită, bolnavi de la rănile pe care alţii le-au lăsat în noi şi nu le-am vindecat, ruşinaţi de propria înfăţişare, plecând faţa către pământ, acum, când este prea târziu..
Oricât de eliberator este adevărul, este o trăire covârşitoare, zdrobeşte speranţele şi orice defense pe care le ridicăm împotriva lui, nu există cotlon unde să ne ascundem şi cu ori câte iluzii ne-am înveşmânta, va găsi o cale să îţi lumineze cele mai adânci temeri şi să îţi înfăţişeze realitatea clară, ca lumina dimineţii.

Aşa că vei continua să strângi la piept aceşti oameni străini şi la fel de mutilaţi ca tine, cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric, unde tot ce avem nevoie să auzim sunt bătăile rapide şi neregulate ale unei inimi la fel de înspăimântate ca a noastră. Omul s-a stins sub imperiul nopţii.

Nimic nu se uita...

Se spune că timpul rezolvă toate problemele, că în timp rănile se vindecă. Nu toate rănile lasă urme şi de multe ori tindem să credem că putem să uităm, o persoană, o amintire... dar adevărul e că totul în esenţă se rezumă la goliciune, fie că vorbim despre golul imens dinainte să cunoaştem acel ceva care să schimbe tot sensul, ori acea persoană care să ne facă să simţim pentru prima dată ce nu am simţit până atunci, la o intensitate deosebită, fie vorbim despre golul care îl simţim după ce am pierdut acea persoană sau acel ceva nepreţuit.

E acea stare... ritmul repetitiv al picurilor de apă, zgomotul surd al străzii, al aglomeraţiei, atmosfera unei melodii, nişte mici factori determinanţi care ne aduc către propriul interior. Oricât de compartimentaţi putem fi, nu putem lăsa în spate nimic, ne putem amăgi că uităm, dar de fapt asta nu prea se întâmplă... aceşti mici factori sunt de-ajuns să ne rupă de realitate. Sunt acele momente în care privirea fuge în gol, fără focalizare, zgomotele se îndepărtează undeva în surdină, inima decelerează şi parcă o şi auzim lovind încet pieptul, capul se înclină un pic într-o parte, poate în spre acel umăr invizibil, visând apatici. Nu ai uitat. în momentul acela îţi dai seama că eşti exact de unde ai plecat: gol, tânjind după încă o atingere, după încă un moment, chiar dacă iluzoriu, închipuit în faţa propriilor ochi.

Nu aş putea şti ce e mai bine, să te macine în continuu aceste scurte aduceri-aminte sau accepţi ideea că trebuie să înţelegi lucrurile aşa cum sunt şi că, la fel cum nu putem întoarce limbile ceasului şi cu ele şi timpul înapoi, la fel amintirile şi rănile nu se vindecă, putem doar să lăsăm viaţa să treacă uşor şi ritmul ei, când lent, când ameţitor, să ne fure încet dintre amintiri şi să ne descrie un alt curs, mai leneş, mai plăcut.

Undeva poate e un blestem, o moştenire lăsată de la Adam şi Eva, care nu ne lasă niciodată să păstrăm acel paradis pentru mult timp, ci să îl pierdem, damnaţi la eşec, la o veşnică retrăire a unui paradis pe care îl credeam uitat. Viaţa nu se schimbă, viaţa ne schimbă. Suntem doar nişte fire de nisip pe care marea le poartă în mişcarea ei monotonă şi recurentă, aducându-le pe mal sau înecându-le în adâncurile ei, până ce te aruncă tot mai departe pe ţărm, uitând de tine la un moment dat, lăsându-te să te usuci în lumina regretelor şi noaptea în umbra amintirilor.

Nimic nu se uită...