Insomnia (basm popular)

M-am considerat mereu o persoana bolnavicioasa.. spunand ce gandesc, spunand adevarul cand nimeni nu voia sa il cunoasca, dorind naturalul in locul sinteticului, observand in tacere cum totul este atat de anticipabil, simplu si cat de mult ne complicam. Am dorit mereu diferitul, ritmul domol, substantialitatea dincolo de forma, urand iubirea pentru ca este egoista si falsa, pentru ca ,odata ce te-ai inveninant cu pathos, nu poti sa revii la altruism, toleranta ta la absenta daruirii devine inexistenta. Nimeni nu se mai daruieste, ci doar facem mici gesturi gratuite, cu obligativitate fata de cealalta persoana, care este nevoit sa hraneasca vidul celuilalt.

Sinceritatea, daruirea, devotiunea, moralitatea, responsabilitatea si claritatea nu au loc in aceasta lume dominata de nevoie de atentie, singuratate, pasiune, desfrau si egocentrism si cu cat lama ascutita si sigura a realitatii se apropie de simtire cu atat mai mult fugim de adevar, adancindu-ne in somnul adanc, in visare.

"All that we see or seem 

Is but a dream within a dream."

Nimeni nu se trezeste. Lumea asta nu mai are nevoie de eroii din povesti care sa trezeasca 'frumoase adormite' pentru ca povestile nu mai devin reale, realitatea a devenit insasi o poveste, un scenariu premeditat de desirabilitate, cu castele protectoare in ale caror temelii il zidim pe celalalt in calea balaurilor nostrii. Se spune ca eroul a ramas langa cadavrul Frumoasei Adormite, visand si el la un happy ending pana la adanci batraneti.

Toti cauta un refugiu de la realitate, un colt de siguranta, o alta persoana cu care sa impartim un somn adanc si gol si care sa ne ia cosmarele. Nimeni nu incearca sa isi mai implineasca visele pentru ca este mai usor sa visezi realitatea dorita decat sa o construiesti, asa ca umplem vidul celuilalt cu cosmarele noastre si visam nestingheriti mai departe, adancindu-ne singuratatea in dualitate. Iar cand ne trezim singuri sau in bucati, cautam in disperare alt vis si o alta persoana pe care sa o parazitam sau care sa ne erodeze in continuare. Cum am ajuns oare atat de orbi sa nu vedem ca suntem deja TOTI ciungi, schiopi si chori? Cat va mai dura decimarea asta reciproca si somnul adanc al ratiunii ?

Asta este boala mea: sa vad cadavre si oameni schiloditi, sa nu pot sa inchid ochii sa visez. O boala care ma tine treaz din totdeauna, chiaun, lucid si terorizat de gandul ca.. intr-o zi o sa adorm, asa cum am mai adormit si in alte dati, si ma voi trezi langa o fiinta dezmembrata de propriile-mi maini, pe care nu voi stii cum sa o lipesc la loc.

Nimic nu se uita...

Se spune că timpul rezolvă toate problemele, că în timp rănile se vindecă. Nu toate rănile lasă urme şi de multe ori tindem să credem că putem să uităm, o persoană, o amintire... dar adevărul e că totul în esenţă se rezumă la goliciune, fie că vorbim despre golul imens dinainte să cunoaştem acel ceva care să schimbe tot sensul, ori acea persoană care să ne facă să simţim pentru prima dată ce nu am simţit până atunci, la o intensitate deosebită, fie vorbim despre golul care îl simţim după ce am pierdut acea persoană sau acel ceva nepreţuit.

E acea stare... ritmul repetitiv al picurilor de apă, zgomotul surd al străzii, al aglomeraţiei, atmosfera unei melodii, nişte mici factori determinanţi care ne aduc către propriul interior. Oricât de compartimentaţi putem fi, nu putem lăsa în spate nimic, ne putem amăgi că uităm, dar de fapt asta nu prea se întâmplă... aceşti mici factori sunt de-ajuns să ne rupă de realitate. Sunt acele momente în care privirea fuge în gol, fără focalizare, zgomotele se îndepărtează undeva în surdină, inima decelerează şi parcă o şi auzim lovind încet pieptul, capul se înclină un pic într-o parte, poate în spre acel umăr invizibil, visând apatici. Nu ai uitat. în momentul acela îţi dai seama că eşti exact de unde ai plecat: gol, tânjind după încă o atingere, după încă un moment, chiar dacă iluzoriu, închipuit în faţa propriilor ochi.

Nu aş putea şti ce e mai bine, să te macine în continuu aceste scurte aduceri-aminte sau accepţi ideea că trebuie să înţelegi lucrurile aşa cum sunt şi că, la fel cum nu putem întoarce limbile ceasului şi cu ele şi timpul înapoi, la fel amintirile şi rănile nu se vindecă, putem doar să lăsăm viaţa să treacă uşor şi ritmul ei, când lent, când ameţitor, să ne fure încet dintre amintiri şi să ne descrie un alt curs, mai leneş, mai plăcut.

Undeva poate e un blestem, o moştenire lăsată de la Adam şi Eva, care nu ne lasă niciodată să păstrăm acel paradis pentru mult timp, ci să îl pierdem, damnaţi la eşec, la o veşnică retrăire a unui paradis pe care îl credeam uitat. Viaţa nu se schimbă, viaţa ne schimbă. Suntem doar nişte fire de nisip pe care marea le poartă în mişcarea ei monotonă şi recurentă, aducându-le pe mal sau înecându-le în adâncurile ei, până ce te aruncă tot mai departe pe ţărm, uitând de tine la un moment dat, lăsându-te să te usuci în lumina regretelor şi noaptea în umbra amintirilor.

Nimic nu se uită...