Insomnia (basm popular)

M-am considerat mereu o persoana bolnavicioasa.. spunand ce gandesc, spunand adevarul cand nimeni nu voia sa il cunoasca, dorind naturalul in locul sinteticului, observand in tacere cum totul este atat de anticipabil, simplu si cat de mult ne complicam. Am dorit mereu diferitul, ritmul domol, substantialitatea dincolo de forma, urand iubirea pentru ca este egoista si falsa, pentru ca ,odata ce te-ai inveninant cu pathos, nu poti sa revii la altruism, toleranta ta la absenta daruirii devine inexistenta. Nimeni nu se mai daruieste, ci doar facem mici gesturi gratuite, cu obligativitate fata de cealalta persoana, care este nevoit sa hraneasca vidul celuilalt.

Sinceritatea, daruirea, devotiunea, moralitatea, responsabilitatea si claritatea nu au loc in aceasta lume dominata de nevoie de atentie, singuratate, pasiune, desfrau si egocentrism si cu cat lama ascutita si sigura a realitatii se apropie de simtire cu atat mai mult fugim de adevar, adancindu-ne in somnul adanc, in visare.

"All that we see or seem 

Is but a dream within a dream."

Nimeni nu se trezeste. Lumea asta nu mai are nevoie de eroii din povesti care sa trezeasca 'frumoase adormite' pentru ca povestile nu mai devin reale, realitatea a devenit insasi o poveste, un scenariu premeditat de desirabilitate, cu castele protectoare in ale caror temelii il zidim pe celalalt in calea balaurilor nostrii. Se spune ca eroul a ramas langa cadavrul Frumoasei Adormite, visand si el la un happy ending pana la adanci batraneti.

Toti cauta un refugiu de la realitate, un colt de siguranta, o alta persoana cu care sa impartim un somn adanc si gol si care sa ne ia cosmarele. Nimeni nu incearca sa isi mai implineasca visele pentru ca este mai usor sa visezi realitatea dorita decat sa o construiesti, asa ca umplem vidul celuilalt cu cosmarele noastre si visam nestingheriti mai departe, adancindu-ne singuratatea in dualitate. Iar cand ne trezim singuri sau in bucati, cautam in disperare alt vis si o alta persoana pe care sa o parazitam sau care sa ne erodeze in continuare. Cum am ajuns oare atat de orbi sa nu vedem ca suntem deja TOTI ciungi, schiopi si chori? Cat va mai dura decimarea asta reciproca si somnul adanc al ratiunii ?

Asta este boala mea: sa vad cadavre si oameni schiloditi, sa nu pot sa inchid ochii sa visez. O boala care ma tine treaz din totdeauna, chiaun, lucid si terorizat de gandul ca.. intr-o zi o sa adorm, asa cum am mai adormit si in alte dati, si ma voi trezi langa o fiinta dezmembrata de propriile-mi maini, pe care nu voi stii cum sa o lipesc la loc.

Lumea... unde fiecare este pestele propriei sale curve: mintea.

* nu am mai plecat, nu mai plec... nu mai vreau. mi se strange stomacul cu aceeasi senzatie pe care o aveam cand eram mic si plecam cu parintii in ceva excursie sau in concediu la mare. am ajuns sa indepartez de mine si sa izolez tot sa incerc sa uit tot sa imi autoinduc o conditie alzheimer-iana. nu, nu vreau sa traiesc clipa si... de cand ma stiu am trait in trecut si in anticipari... o clipa, o rasturnare.. totul s-a schimbat si... oricat de conservator si de imuabil consideram rationamentul meu am ajus sa il modific drastic si sa tai si sa rup si sa lipesc colaje desirabile imposibile peste tapetul desirabilitatii, zic eu acum, dapravate si iluzorii.
* nu pot coexista cu voi, ceilalti, in lumea lui ce ar fi daca. totul a deveni acum, pentru mine, imbatabil, fiecare decizie are sentinta in coada si prerationarea actiunilor este indispensabila. ajung sa imi tot frec mintea pe aceeasi poteca pana le tocesc pe amandoua dar nu pot, nu mai pot! sa imi permit un alt joc totul sau nimic cu pretentii uriase si pierderi devastatoare.. nu ma mai implic. nu mai vreau tangentialitate si nici nu stiu daca, acum, am pornit sa alerg vertical sau oblic pentru ca orizontal nu mai pot alerga nici pe diagonala. incerc, incerc, incerc sa evit pe toti, tot, sa ma ascund sa fiu transparent, invizibil, sa nu cer, sa nu dau, sa nu ma schimb matricea cu nimic, lumea sa se desfasoare independent de mine si eu... EU... sa trec lin ca un scafandru care se scufunda in abisul crevasei oceanice, dincolo, adanc, in mine, in lume...
* am usoare pasaje alternative, de scurta durata, de plutire dar in fapt tot eu singur ma tin de un colt de tricou in aer. am nevoie de asta. de clipe tacute petrecute inchis in casa, de veghe cand toti dorm si dormind, departe, cand toti umbla planeta.
* ma scurg in frame-uri intrerupte si intarziate. stop cadru! stop cadru!... doar clipe, momente.. si ele furate poate din spate... dar unele prezente si reale. ma simt murdar, murdarit, murdarind. o conditie, zic eu, indispensabila de conditia umana contemporana ca parazitul de parazitat. vad negru si urat.. mult negru si urat, mai mult decat ceilalti... si le intunec si lor privirea cand trag de mine sa ies din cochilie. sunt o sepie si cerneala mea este tulburator de otravitoare. acolo in umbra, pe banda filmului taiat si lipit pripit ma simt sigur si in siguranta, singur.
* daca omul are un neajuns... acela sigur este autosuficienta. suntem damnati si traim impreuna si dependenti si interdependenti... eu am ajuns intra-dependent... suntem damnati sa stam impreuna, sa traim in simbioza ori sa nu ne parazitam pentru ca... adevarul este ca nici unul nu mai avem capacitatea si capabilitatiile necesare de a ne elibera ca persoana, un individ propulsat pe verticala ascendent. am ajuns sa urcam care doi, de mana ca sa nu ne fie frica, si am mai si ajuns de fapt sa coboram pe verticalitate si sa ne scaldam in mizeria iluzoriului, in aprecierea reciproca dependenta de darurile celuilalt. unde e daruirea neconditionalta, acea forta antigravitationala?
* lumea a ajuns un acvariu imens plin de pestisori si rechini unde... fiecare este rechinul celuilalt, unde fiecare este pestele propriei sale curve: mintea. am parasit malul asa cum primele mamifere au parasit apa si le-au crescut picioare, asa ne-au crescut noua branhii si inotatoare si ne-am cufundat in intinderea lichida de mil si pacura. am invatat sa rezistam propriului venin ca sa ii putem otravi pe ceilalti.

* nu e capat de drum... nici pe departe... s-a terminat rola de film si inca nu am unul nou cu care sa o inlocuiesc. nu stiu ce franturi sa mai culeg si de ceva timp merge aceeasi rola, repetandu-se. se opreste.. o pornesc din nou, si din nou... aman incontinuu un moment a carui iminenta este neschimbatoare. si iar mi se strange stomacul si am gust coclit de fiere in gura. inghit in sec cu greu. unde? de ce? ajuns inapoi acasa de ce a pleca din nou? din nou... din nou.... din nou.... din nou...
cu totii suntem pe un patefon imens care nu se va opri daca pentru un moment discul tau, povestea ta, s-a zgariat si acul citeste pe loc pe loc pe loc pe loc pe loc pe loc pe
stop