Cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric.

Întotdeauna este mai bine de partea cealaltă. Găseşti explicaţiile uşor şi totul pare să facă sens, când nu e vorbă despre tine. Uneori o iei personal şi faci să fie despre tine, aflându-te în acelaşi impas, măcinându-te aceleaşi frustrări, aruncând toată refularea asupra celuilalt, când explicaţia este evidentă, când celălalt greşeşte, aşa cum ai greşit şi tu, aşa cum nici tu nu poţi să te ridici, te cerţi pe tine certându-l.

E prea înfricoşător abisul propriu, nu eşti imun la halucinaţiile dezirabilităţilor şi firelor încâlcite ale multiplelor variabile şi posibilităţi. Ştim în sine, fiecare, că, odată cu eşecurile şi căderile repetitive, nu experienţa se întăreşte, ci o rezistenţă morbidă la durere. Te imunizezi treptat, iar in extremis poţi ajunge să îmbrăţişezi durerea că pe ceva personal, natural, atunci când, în mintea ta, dispare neutrul.
Când poţi să zici că te-ai vindecat de durerea aceea cronică, de frica şi sensibilitatea specifică, şi pe de altă parte de acele trăiri negative care îţi înveninează fiecare moleculă a organismului, învăluind firea în ură şi deznădejde? În mod cert nu te mai regăseşti; ceva din tine s-a stins, s-a pierdut şi nu mai eşti la fel, ca o coală de hârtie mototolită, pe care oricât încerci să o îndrepţi, va rămâne şifonată de aici încolo.

Nu cred că poate ştii cineva cu adevărat când este momentul în care îţi recapeţi încrederea în sine, când este ziua în care începi să nu mai păşeşti şovăitor pe stradă, când nu îţi mai este teamă să pari un om vulnerabil şi focul mocnit al urii pare să se fi stins.
Este o zi ca toate celelalte. Nu e ceva subit, dar nu poţi zice cu certitudine că a început de ceva timp, sau nu poţi să îţi dai seama. Faci primul pas şi mergi mai departe fără să te mai uiţi în spate. Nu mai vrei să îţi baţi capul şi nici să te prea mai uiţi în tine. Ţi-e sete de oameni şi cum nevoia de comunicare este o maladie profundă, ai un neastâmpăr social necontenit.

Cum va fi de data aceasta, cine poate ştii? Nu îţi mai faci iluzii, nu te mai bazezi pe expectanţe şi nu vrei să crezi că ai putea să te sprijini pe experienţele precedente, nu vrei să le mai ştii acum şi nu vrei să crezi că se vor mai repeta, nu vrei speranţe şi nici certitudini.
Totuşi.. starea aceasta continuă de incertitudine ajunge să paraziteze întreaga ta funcţionalitate. Fără să îţi dai seama, ajunge să îţi determine un traseu modest, incoerent şi disimulat. Îţi doreşti această stare de atârnare. Nu vrei să îţi mai permiţi să te înalţi prea sus dar nici să coborî cu picioarele pe pământ. În cele din urmă cedezi iminent şi ajungi în una din extreme, până să îţi dai seama şi să încerci să te redresezi.

Ajungi să cunoşti iar felurite tipuri de oameni, cu poveştile şi cu experienţele lor proprii, oameni la fel de şifonaţi ca tine, ghidaţi de acelaşi instinct de face orice ca să supravieţuiască, de a lăsa ce a fost în urmă. Familiarul acesta analgezic determină treptat detaşare şi necesitatea de apropiere.
Te legi de unul dintre aceşti oameni. Nu vreţi greşeli dar singurătatea e sfâşietoare. Din teamă să nu te imunizezi complet şi lipsa afecţiunii vă împinge unul în braţele celuilalt, prestabilind seturi peste seturi de reguli, ce vor fi încălcate cu primele tendinţe de sinceritate.

Ce este adevărul în cele din urmă? De multe ori spunem că mai bine să nu ştim alteori că dacă aş fi ştiut atunci nu se ajungea acolo. Prima minciună apare atunci când nu vrem să recunoaştem că de la început am vrut să vedem în omul de lângă noi pe cel pe care dorim noi să devină el, aprecierea subiectivă a potenţialului. Acceptarea este un proces dificil, intruziv, un vierme ce îşi sapă loc în miezul unui măr, pentru a da ulterior naşterea altor trăiri care să îşi facă loc, trăiri străine pe care simţim de multe ori nevoia să le sugrumăm.
Adevărul te va elibera. Oare? E drept, minciuna este rugina aceea care, pasiv şi insinuos, erodează cele mai rezistente structuri. Eşti conştient de ea la început, pe parcurs pare că lucrurile nu sunt aşa grave dar deja este oricum prea târziu acum, ca în cele din urmă totul să se prăbuşească. Dar adevărul? Lama aceea cu infinite tăişuri, acel moment de instabilitate mercuriana în care par să fie o infinitate de moduri de a spune acelaşi lucru, reprimat de o infinitate de temeri şi interpretări. Este el dezirabil?

De multe ori preferăm tăcerea, umbrele, neclaritatea şi cu cât totul devine mai clar şi în lumină, devenim nesiguri de ce ne dorim. Amânăm interminabil momentul în care trebuie să ne vedem aşa cum suntem, unul pe celălalt, oglindiţi în percepţia celuilalt: goi pe din afară şi în lăuntru, tremurând, fiinţe firave şi mâncate de temeri, uscate de setea de afecţiune sinceră şi gratuită, bolnavi de la rănile pe care alţii le-au lăsat în noi şi nu le-am vindecat, ruşinaţi de propria înfăţişare, plecând faţa către pământ, acum, când este prea târziu..
Oricât de eliberator este adevărul, este o trăire covârşitoare, zdrobeşte speranţele şi orice defense pe care le ridicăm împotriva lui, nu există cotlon unde să ne ascundem şi cu ori câte iluzii ne-am înveşmânta, va găsi o cale să îţi lumineze cele mai adânci temeri şi să îţi înfăţişeze realitatea clară, ca lumina dimineţii.

Aşa că vei continua să strângi la piept aceşti oameni străini şi la fel de mutilaţi ca tine, cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric, unde tot ce avem nevoie să auzim sunt bătăile rapide şi neregulate ale unei inimi la fel de înspăimântate ca a noastră. Omul s-a stins sub imperiul nopţii.

Si totusi...

* cand eram copil se spunea ca eram visator. de multe ori ma surprindeam chiar eu cochetand cu vreo fantezie cu ochii deschisi, pironiti in gol. problema cu visele este ca, odata cu trecerea spre maturitate, incep sa se destrame si dispar atat din ochii pierduti ai vreunui copil cat si din somnul linistit al noptii. poate grijile de adult incep sa sifoneze oarecum comoditatea de altadata iar responsabilitatile ori greselile din urma ne apasa umerii spre un somn obosit care ne pare lipsit de bucuria viselor de copilarie. acestea ajung in curand sa fie inlocuite de cele ciudate sau care ne inspaimanta lasand mai rar sa se strecoare printre frici si cate un vis linistit. nimeni nu stie cine ori ce ne fura visele si unde se duc cand dispar din noptile noastre.

* cum fiecare varsta isi are greutatile si partile frumoase, visele frumoase ale copilariei incep ulterior sa fie inlocuite de niste trairi percepute la o intensitate maxima, mult mai realiste, determinate de vointa si conturate atat de pragmatism cat si de dorinte ascunse. le spunem sperante. sperantele nu apar niciodata singure, vointa ce le determina are la randul ei un determinat, unul de desirabilitate, fie el negativ sau pozitiv. sperantele sunt de fapt tot la ce ne asteptam dintotdeauna sa se indeplineasca. exista in ele si crampeie din visele copilariei, ajustate cu maturitatea necesara, sau forme mai pragmatice de a ajunge la aceleasi trairi.

* problema noastra cea mai mare cand e vorba despre ce vrem in viata sunt visele si sperantele, asteptarile care le agatam de acestea ca de un balon cu heliu, sperand ca legile naturii sa isi faca treaba, iar problema cu asteptarile este ca.. ei bine se lasa... asteptate. ca si cum asta nu ar fi deajuns de iritant Universul are grija mereu sa ne surprinda, ca sa nu ne plictisim bineinteles, asa ca uneori ne dovedeste ca ne asteptam la prea putin si observam prea mult in jurul nostru, sau, din contra, avem asteptari prea mari de la putinul din jurul nostru. asta nu ar fi nimic daca aceste surprize nu ne-ar incanta in majoritatea datilor. atunci se mai intampla sa cadem, sa ne ranim, sau sa ranim pe altcineva, ajungem sa regretam, sau sa renuntam, ori chiar sa construim un zid protector in jurul nostrul care mai mult se va strange de jur imprejur pana ce ne va sufoca. da! sperantele, asemenea viselor, pot fi inselatoare si efemere, dar sunt cele care ne ridica din nou de jos, aruncandu-ne in intregul curs al vietii.

* cum o problema nu vine niciodata singura, cea tocmai discutata vine la pachet cu cea legata de persoanele cu care ne inconjuram; acestea sunt sperantele cele mai importante pentru noi deoarece uram sa fim singuri, detestam sa nu avem langa noi pe cineva care sa ne ajute la greu, sau sa ne acopere cu afectivitate, si ne intristam groaznic cand pierdem pe cineva pe care il indragim ori iubim. mereu speram sa avem pe cineva langa, fie ca e vb de un partener, un coleg , un prieten ori o persoana iubita, astefel incat nevoile, ori dorintele noastre cele mai ascunse, incep sa ravneasca satisfacere. aceasta este probabil esenta problemei in sine: cealalta persoana. nu putem spera ca cineva sa fie, ori sa faca ceva anume, sau chiar sa ne indrageasca doar pentru ca ne dorim acest lucru si oricat de mult ii indragim noi, e imposibil sa nu catalogam acest aspect ca fiind unul ce tine de egoism. iar persoanele care la adoram vor fi mereu cele care ne spulbera visele maturitatii.

* si totusi... ce faci atunci? problemele trebuie sa aibe si solutii, nu-i asa? sau, nu au? ce faci atunci cand ajungi sa pretuiesti pe cineva, chiar si spontan pentru ca, da, sperantele tind sa fie uneori cam prostesti sau infantile, si incepi sa doresti si sa ravnesti acea persoana? si mai mult, ce faci atunci cand te dezamageste, ori cand ii e frica de tine, sau gaseste alte pretexte superficiale sa te indeparteze? ce faci in acel moment, acel moment in care ceata magica a visului se risipeste si vezi ca persoana din fata ta nu e ceea ce ti-ai dorit si sperat? in mod cert o sa ramai dezamagit si o sa fugi. si totusi... ce faci cand iti dai seama ca tot ce ai sperat si dorit le-ai insumat intr-un prototip, iar acest prototip nu este de fapt ceea ce ai nevoie? ce faci cand descoperi ca dincolo de magia visului exista o persoana reala care e exact ce ai nevoie? si totusi... astfel ar trebui sa renunt si sa fug si eu, ori sa fac tot ca imi sta in putinta sa te fac sa intelegi?

* vise, sperante, dorinte, asteptari... privind in spate toate ne par un pic cam infantile si majoritatea desarte. si totusi... ce se intampla cand chiar acestea ne aduc in realitate prin insasi perversitatea lor?

The Saddest Things To Make Us Happy

* acum e prea tarziu... ai stiut-o tot timpul... era acolo, avea sa se intample. la inceput ai negat-o. ai sperat ca o mica scapare care ai surprins'o cu coada ochiului, un mic presentiment... un crampei de frica infipt adanc in piept, nu va fi altceva decat un element intangibil. ceea ce te intristeaza cel mai tare e ca.. iti dai seama de faptul ca a devenit deja o rutina sa te redresezi si evident cazatura.

* e greu sa pornesti din nou si mereu te intrebi de ce o faci, de ce nu ai ramas la pamant, de ce te-ai ridicat? de ce ai inchis ochii si de ce ti-ai astupat urechile? de ce ai sperat inca o data sperand sa fie ultima data? raspunsul este ca: ni s-ar umple trupul de putreziciune daca nu am spera, daca nu ne-am ridica, daca pentru un moment nu am pleca un pic privirea pana ar trece frutuna. prea mult urat, mucegai si mult prea multa deziluzie. mai mult decat orice om ar putea duce. de aceea mai cadem si incet transformam durerea in putere, puterea in ura... apoi usor rationalul invinge din nou.. pentru ca experienta ne-a invatat sa redresam, sa ne oprim si sa gasim un raspuns decat sa cautam revelari chiar in semnul intrebarii.
* te urci inapoi la locul tau. iti lasi usor privirea sa se piarda in calatoria ta in timp, de-a lungul timpului, prin memorie... un singur cadru cursiv al interconectarilor, o fereastra de tren prin fata careia se succed mii de imagini si persoane si voci si sunete. din cand in cand surprinzi clar fata unei persoane, si vocea ei pe moment. apoi o imagine, un loc poate, un moment pe urma... pasaje selective din multitudinea secventelor care curg prin fata ochiului pironit in gol, intr-o clipa, la o viteza uimitoare. se rupe brusc filmul cand ai pus cap la cap colajul franturilor si ai intregul proces acum in cap. incepi sa il rearanjezi incet in liniste plasand paraca cu ochii imaginile, fiecare intr-un colt bine-stiut al camerei. intr-un final tragi aer in piept: asta e... oftezi prelung si zgomotos ca sa te auzi strangand un pic ochii, pe jumatate, ca si cum te-ai concentra... la ce urmeaza de facut probabil. dar doar de forma, nu ai nici cea mai mica idee ce va urma.
* ai avut mereu si ai si vei mai avea variante o mie poate. dar ai ajuns intr-un punct care descrie si inchide un cerc vicios. un punct al contrastelor, un punct in care nimic nu e ceea ce pare a fi si nimeni nu ajunge sa cunoasca pe nimeni.
* nu mai stii de cand ai ajuns sa umblii ingandurat pe strada fara sa mai vezi chipuri si locuri, ori cand ai ajuns sa iti aduci umerii in fata umbland cocosat sub apasarea acelorasi probleme la care ai gasit o suma de raspunsuri si rezolvari fara a gasi in fapt o solutie. nu ai mai stat drept de prea mult timp... fie iti aluneca capul cu fruntea in jos, cu o cautatura descumpanita spre pamant, in spre partea dreapta, poate langa locul in care era cineva odata si lucrurile pareau mai usor de suportat in doi... sau lasi incet capul sa se incline pe-o parte in acel unghi binedefinit al nostalgiei, catre un umar invizibil.
* ti-e sila sa mai constientizezi oboseala si vrei mereu sa crezi ca te plangi in van, ca e o iluzie, ca si altii trec prin perioade poate mai [g]rele. incepe sa iti pese tot mai mult de ceilati, poate tot din cauza sperantei, poate pentru ca nimanui nu ii pasa se tine, poate pentru ca si tie a ajuns sa nu iti mai pese de propria persoana.. poate.. totul pluteste sub vaga impresie ca stiind deja atatea ai ajuns sa ai o sumedenie de cunostinte si in fapt nicio solutie nu se preteaza realitatii clipei urmatoare sau aceleasi persoane la un interval de milisecunda.
* pentru ca totul se schimba... cu totii ne adaptam, spunem ca supravietuim.. pentru ca vrem sa ne legam cu orice pret de vesnicul lant al cauzalitatilor si sa speram ca actiunile de acum sa determine voitele si doritele actiuni viitoare... fara sa luam seama, in naivitatea noastra, de faptele trecute, de greseli ori se scapari, de interdependenta continua si imuabila intre noi si ceilalti, intre actiunile noastre si reactiunile lor indirect influente si rasfrante asupra situatilor celor ce vor veni... natura se adapteaza ca si habitat pentru animalele care o populeaza, ele se adapteaza habitatului si totul devine o continua simbioza si o continua schimbare. oare de cat timp am ajuns NOI oamenii sa ne parazitam reciproc pentru o farama de bine?

* si stiu bine ca e prea tarziu acum, si nu iti spun tie toate acestea, pentru ca nu ai intelege. poate pentru ca nu ne-am adaptat reciproc... poate pentru ca te-ai adaptat pentru alt mediu sau tu, ca mediu, te-ai adaptat altui specimen.... sau poate ca am renuntat demult sa ma mai adaptez si am renuntat sa mai fiu parazitul altuia... nu stiu daca asta e o schimbare semnificativa, dar stiu ca eu nu mai pot fi asa. falsul, uratul, neadevarul, murdaria... lucrurile care ne fac sa inchidem ochii si sa ne astupam urechile... acele infinite lucruri din jurul nostru de care avem nevoie, acele lucruri fara de care nu am mai reusi sa realizam ca e ceva mai trist in lumea noastra decat ceea ce se afla in noi...

Photo: Kill the Cat that Kills the Bird? - Jillian Tamaki, http://www.jilliantamaki.com/

Pains, Demons and Other Dark Corners Of Our Mind

* prima cazatura si ai crezut ca nu te vei mai ridica. nu mai era ca atunci cand erai mic si te rasturnai din fuga impleticita uitandu-te mai apoi de jos spre reactia mamei. acum erai ceva mai mare si mama nu era in preajma sa te ridice ori sa ghicesti daca trebuie sa plangi sau nu. ti-a luat cateva secunde; te speriasei. ai plans. dar ti-ai sters ochii, te-ai intors de pe burta sezand pe jos privind tulburat catre genunchii zdreliti si insangerati si coatele julite. cazatura in sine nu a durut si ai lacrimat pt ca te speriasei. acum; acum incepi usor sa simiti un vaiet cum creste in tine si ai vrea sa plangi. sangele incepe usor sa iasa prin zgarieturi si incepi sa simti mii de intepaturi usturatoare. ai vrea sa plangi... incepi sa lacrimezi. tii in tine, sunt prea muti copii prin preajma. te ridici gemand si lacrimand si pornesti incet spre casa. oooh! atat de lung pare drumul. durerea... rusinea fata de copii care te insotesc, unii intrebandu-te cum te simti, altii poate amuzandu-se.. ai vrea sa inchizi ochii si sa fii deja in casa, in pat poate; in siguranta sub plapuma... pe perna moale.
* ai si uitat cat timp a mai trecut. ai mai tot cazut de atunci. in timp nu ai mai plans si poate chiar, dincolo de injurii, acum ajungi sa razi dupa. ceea ce ai uitat COMPLET este tulburarea aceea... uitandu-te la rani cu o cautatura speriata imprejur.. refacand o clipa in cap cazatura. cum naiba s-a intamplat? nu mai erai bebelus.. crescusei si in mod normal nu mai aveai de ce sa ai probleme in a te deplasa cu varii viteze in pozitie perpendicular-bipeda. acum te ridici si mergi mai departe, uiti. nu iti mai pasa. nu te mai intrebi nimic. esti prea preocupat in micul tau univers. ai uitat sa mai inveti din cazaturi. ai ajuns dominat de ignoranta. esti nepasator. esti rece. NU AI CRESCUT ci ai devenit altcineva, complet dezinteresat de siguranta sinelui, vesnic egoist si mereu la fel de speriat sa privesti in spate. inspamantat sa refaci pasii, sa infrunti caderea, sa inveti, sa regreti.

* a trecut timpul. acum te minti; o stii. la un moment dat aveai inca in tine capacitatea de a iti da seama ca majoritatea placerilor sunt nefolositoare ori chiar daunatoare. dar... ai reusit incet sa sadesti in mintea ta un demon, o samanta spurcata. te-ai saturat sa incerci, ai obosit sa mai incerci sa faci totul bine, sa faci sacrificii si sa depui eforturi mai mari decat te asteptai. ai ajuns sa stai de-o parte, sa privesti pe altii cum cad incercand si sa te amuzi si sa razi de ei la fel cum faceau acei copii de care iti era rusine, cand cazusei, atunci demult, cand erai mic. iti faci rau pentru ca iti face placere. ai pornit-o pe un drum alunecos si sumbru, o stii si iti place pentru ca nu mai depui efort si faci ce iti place.
* la un momen dat in toata pierzania asta se intrevede... un colt din ceea ce ai cautat totdeauna. nu te mai intrebi de capcane ori de ce acum cand nu mai cauti ti se arata. incepi sa tragi de el si iti apare in fata mai mult decat colutul si posibilitatea sa tragi mai mult, sa iti fie mai bine, sa ai tot. ok... de la inceput faci cateva sacrificii si schimbi in bine cate ceva ca sa faci totul sa mearga bine, negociezi. nu renunti de tot la metehnele tale. renunti la o parte. tu zici ca e indeajuns. e bine. un timp... e bine.

* ai cazut... ultima data. cumva stii ca va fi ultima pentru ca nu vei mai avea dupa rezerve sa mai 'alergi' deci nici sa cazi... esti coplesit. nu poti plange pentru ca fata inspaimantatoare a incredibilului devenit real te-a paralizat inca din simturi. primul gand nu e catre durere, rani ori cazatura. nici sa intelegi cum s-a intamplat nu incerci inca. primul gand... e ca o sa innebunesti. prima intrebare care iti vine este cum naiba ai putut sa fii un om atat de orb si de prost?! al doilea gand este furia. adrenalina pulsand prin vene iti plimba sangele cu asa viteza incat simti tot corpul arzand cu tine de ura si dorinta de razbunare. apoi, dupa mult timp, iti dai seama ca faptul e consumat si obosesti sa te mai chinui sa mesteresti planuri diabolice. iti alungi si demonul. incepi sa simti durere, sa iti vezi ranile, sa analizezi si sa te ingrozesti de 'bilantul' pierderilor: ai ajuns chior de un ochi, schiop de un picior si surd. stii acum ca nu mai poti merge mai departe. stii ca niciodata nu vei mai avea incredere in ceea ce vezi pentru ca nu stii cat de bine vezi. si nu vei mai putea asculta pe nimeni niciodata. asa ca ramai pe loc. incepi sa te vaiti tie insuti... si mai apoi tuturor. simti parca.. lumea asta nedreapta... ti-a stirbit posibilitatea de a mai avea ceva.. de a mai lupta. toti sunt devina si tu deja ai capitulat in disgratie.

-----

* a trecut timp si de atunci. te-ai rafacut. ai ambii ochi, doua picioare si auzi foarte bine cand vrei. toata gravitatea pierderilor a fost considerabil exagerata. esti gata de drum. ca nou. ai resurse. ai rezerve. dar... ai avut atunci dreptate.. ti-ai pierdut mintile, ti-a crapat inima si odata cu ea insusi vointa. singurul lucru care il faci e sa stai incruntat in coltul tau intunecat, sa fierbi in nervii esecurilor, sa urasti patimas. acum in nebunia ta reusesti sa patrunzi dincolo de aparente catre cele mai ascunse intelesuri. ti-ar fi folosit asta odata... dar acum.. acum e un motiv in plus sa te roada ciuda si invidia pe un copil prost care nu s-a invatat niciodata sa mearga atent, care nu s-a oprit niciodata din cazaturi, care nu s-a oprit nici cand stia ca greseste. prea tarziu... si fara sens acum. nu exista chirurgi care sa extirpeze imbecilitatea umana. ramane acolo ca un simbol al imperfectiunii umane si se afla acolo de cand Lucifer s-a prabusit si Adam si Eva au cazut langa el.


Foto: from Fall Of Man by Albrecht Dürer