Ce ar fi daca intr-o zi..

Prezenţă - absenţă, un continuu clar - obscur. Ce ar fi dacă într-o zi te trezeşti şi vrei să dispari o vreme, unde te duci?

Spunem că pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi trebuie să te cunoşti mai întâi pe tine, că ne regăsim în ceilalţi.. Şi totuşi vrei să fugi, să pleci, să dispari pentru ca să te recapeţi pe tine, pentru a regăsi prezenţa propriei persoane. Ajungi uneori să te simţi stingherit, absent poate şi chiar invizibil în familiaritatea celorlalţi, cine eşti? Suntem fiinţe rupte în mii de bucăţi, un cer cu o puzderie de stele înecate în întuneric şi necunoscut. Nimeni nu ştie când se stinge o stea, când dispare o parte din noi sau din ceilalţi. Era poate acolo dintotdeauna, fără să bagi de seamă. Îi simţi la un moment dat absenţa, nu ştii cum să înţelegi asta pentru că, deşi i-ai simţit mereu prezenţa, nu avea nicio semnificaţie până atunci. Dar acum, când nu mai e, simţi cum absenţa a creat un vid, o stea în minus, mai mult întuneric.

Este curios cum de mii de ani planeta asta ne învârteşte şi la fiecare rotaţie suntem altfel, cum de a doua zi, în acelaşi loc, nu ne mai regăsim..

Ce ar fi dacă trezeşti într-o dimineaţă şi să fie totul la fel, să descoperi treptat că eşti singurul om de pe Pământ? Ce ai să descoperi despre tine, ce ai să înţelegi despre ceilalţi, acum când nu mai există? Unde ai merge şi ce ai face, acum când nu mai depinzi de nimeni şi nimeni de tine? Ai rămâne legat de habituri şi familiar, de locurile în care ai trăit sau ai căuta să călătoreşti, să cauţi locuri noi? Te-ai întoarce de unde ai plecat? În mod cert, cu cât te îndepărtezi de familiar, sau familiarul se distanţează ori dispare, te resimţi.. simţi lipsa, ceva din identitatea ta se destrăma şi risipeşte ca firele de nisip dintr-o clepsidră până când nu mai rămâne niciun bob de nisip. Atunci, înstrăinat de tot, redevii altcineva, aceeaşi fiinţă, altă persoană. O fractură, o adaptare forţată.. Şi totuşi.. dacă în acel moment descoperi că eşti aceeaşi persoană, acum când familiarul pare să fii fost o iluzie, un pretext?

Singura latură pozitivă, a înclinaţiei distructive omeneşti, în călătoria noastră de la început la fine, este că în micimea noastră reuşim să lăsăm o amprentă, o urmă vagă şi ştearsă, dovada scurtei noastre prezenţe în imensitatea infinită.

Ce ar fi dacă într-o zi te-ai trezi şi ai descoperi că eşti complect absent: invizibil din toate punctele de vedere, insesizabil ca prezenţă, vizual, auditiv, din prisma tuturor simţurilor. Pentru restul lumii ai dispărea ca prezenţă, însă sinele tău ar rămâne prizonier încă aici. Ce ai face atunci, ai rămâne lângă cei dragi? Cât timp ai rezista să le vezi suferinţa? Cât de surprins ai fi să descoperi cât de mult îţi duc lipsa oameni pentru care credeai că nu însemnai nimic sau indiferenţa celor cărora credeai că le-ai lipsi cel mai mult? Realitatea dinamicii umane este pe cât de esenţială şi substanţială egal de superficială şi viciată. O să descoperi într-una din zilele astea în care eşti deja plecat, că lumea se adaptează fără tine şi încet par să meargă mai departe cu viaţa lor, şi te vei ofusca şi descumpăni fără să îţi dai seama câte mii şi mii de bucăţi din tine au rămas în fiecare şi cum zi de zi exişti prin ei mai departe. Absenţa şi durerea e a ta că nu poţi face nimic, că nu poţi să înţelegi pe deplin, acum când eşti doar un spectator! Durerea şi bucuria lor e dovada importanţei tale şi tu nici acum, când eşti mai important că niciodată, nu te vezi suficient.

Ce ar fi dacă într-o zi.. te-ai trezi, pentru prima dată?