Choreomania

Părea un miraj, dansând atât de superficial, un paradox, o fiinţă atât de plină de vitalitate, prinsă în sforile fatalităţii. Toată semnificaţia acestui flutur se pierdea deprimant în acesta secvenţă tragică: urca dezordonat în aerul infernal de cald, urca greoi sub apăsarea umidităţii prevestitoare de ploaie, forţat de vânt între cei doi pereţi de beton ai blocului, readus la distanţă şi mai apoi lovit iar de pereţi.

Nu dădea semne să fi obosit. Uneori mai cobora dar urcă la loc. Părea că durează de ore în şir şi ca dansul ăsta al nebuniei nu va înceta, şi totuşi timpul părea să aibe milă, să se dilate şi să stea în loc, un moment de resemnare şi tăcere pentru finalul macabru.
Norii îndoliaţi prevesteau şi ei iminentă furtuna. Soarele părea nepăsător la toate dramatismele acestea. Privea în continuare dogoritor, atingând pragul de după amiază, forţându-şi parcă ultimele puteri caniculare înainte de a se stinge în valurile norilor. Aceste insistenţe şi iminenţa furtunii aruncau un joc de umbre şi lumini, trunchiate.

Nu părea să mai coboare dar nici să urce. Mă întrebam oare de ce nu se opreşte pe un pervaz sau să se aşeze vertical pe perete. Delirul acesta continuă tragic şi iritant pentru privitori. În spatele lui erau copaci şi iarbă şi flori, mai sus de bloc aşteptă Soarele infernal şi furtuna pe cale să erupă, şi dincolo.. dincolo strada şi alt bloc, mult mai înalt. Nu era un motiv logic pentru ascensiunea aceasta, aparent şi logic, futilă, şi nici atât pentru dansul aceasta absurd. Privind imaginea aceasta părea că orice speranţă care zăcea în tine, pentru bietul ăsta flutur şi mai apoi pentru tine personal, părea absurdă, mincinoasă şi otrăvitoare.

Când totul părea pierdut şi fără sens, o pală de vânt îl aduce iar la perete. Odată cu ea parcă prinde putere, începe să bată mai des din aripile satenate. A început ascensiunea. Speranţele par să prindă iarăşi sens, îţi doreşti parcă să reuşească, ţi-e teamă să nu îl doboare o altă lovitură de perete. De parcă dramatismul nu era suficient şi tensiunea din natură şi absurditatea lui de până atunci nu ar fi fost de ajuns. Fericit, nebun, poseda vântul, îl dresează, se ajută de el şi ajunge sus! Apărea şi dispărea, în dansul sau dezordonat, la margine acoperişului. Părea atât de liber acum şi mă făcea să mă simt ruşinat că mă ridicasem în picioare, mai să încep să îl încurajez şi acum mă uitam tâmp la dansul victoriei sale şi surâdeam naiv.

A reapărut de pe acoperiş şi a început să coboare leneş. Delirul reîncepea. Cum, de ce?! Era sus, era liber.. de ce acum revenea mai jos să se chinuie între pereţii încinşi, în acest cuptor urban care avea sigur să îi fie şi criptă? Nici nu am băgat de seamă rumoarea surdă care se intensifică. Tunetele se făceau tot mai clar auzite. S-a rupt cerul. Picuri mari, grei se rupeau din nori şi parcă sfârâiau.

Atunci abia părea că a revenit la realitate, abia atunci a înţeles şi el disperarea, cu ultimele puteri încercă să urce iar. Un picur mare şi alţi doi, părea pierdut; a început să coboare greoi, udat, cu o singură speranţă: să ajungă la copaci, să ajungă la iarbă, la adăpost. L-a lovit alt picur, apoi altul, apoi ploaia s-a intensificat brusc şi imaginea sa s-a pierdut în perdeaua lichidă.. Dar totul avea să se oprească în câteva momente, ca Soarele să îşi facă iar loc şi să domine peste blocuri.

"Ne întoarcem întotdeauna la povară noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit."