Neintelesul Nepretuit

* Andrei si Andreea, asa ii chema. locuiau in acelasi oras, acelasi cartier, in blocuri vis-a-vis, la etajul 4 amandoi, fereastra'n fereastra. ea era o blonda cu ochi albastrii si isi picta zi de zi trairile visand la o intamplare ca'n cartile lui Mihail Sebastian, iar el, un brunet cu ochi capriu, isi inghesuise camera mica cu mii de carti, pe care le rasfoia cu sete, visand sa ajunga un scritor de renume, mazgalind mai apoi ore in sir coli goale. soarele rasarea zilnic, se ridica si se petrecea pe deasupra celor doua blocuri, scurgandu-se seara intre blocurile vecine, asternand tacerea peste cartier. doua ferestre ramaneau mereu aprinse tarziu si se culcau si ma tarziu amandoi, dupa ce stingeau luminile, visand mai departe cu ochii in tavan, pana cand ultimul oftat se transforma in expiratia adanca a somnului.
* se trezeau devreme amandoi, nu din constinciozitate, dintr-o graba nebuna de a se rupe din vis si a-l indeplini in realitate. daca blocurile lor ar fi fost lipite s-ar fi izbit unul de celalalt in fiecare dimineata cand ieseau din scarile de bloc. asteptau zilnic la acelasi semafor din colt, despartiti de una sau doua persoane intercalate, sau umar langa umar, urmarind concomitent o masina care le atrasese atentia, ori fiecare pierduti inca in visare, cu ochii in gol in puncte diferite, rupti spre realitate de culoarea verde a semnaforului, pornind in graba, mai departe. se asezau de fiecaredata pe scaunele singulare de la mijlocul autobuss-ului, spate in spate, cu capul lipit de geam, privind imaginile scurgandu-se si mereu erau gata sa uite sa se dea jos, ciocnindu-se unul de celalalt, prea grabiti insa sa coboare pentru a privi persoana de care sa lovise accidental, aruncand un simultan te rog sa ma scuzi! fugar. nu se uracasera niciodata in vagoane diferite in metrou. uneori imparteau aceeasi bancheta sau aceeasi bara de care se tineau strans, afundati fiecare in lectura cartii preferate, numarand cu jumatate de ureche opririle pana la statia de la liceu. poate daca ar fi fost colegi de clasa s-ar fi cunoscut in cele din urma, dar urmau clase paralele. aveau clasele una sub cealalta, stateau singuri, fiecare pe celalalt loc incat, daca un cutremur ar fi zguduit cladirea si etajul superior s-ar fi prabusit, ar fi ajuns colegi de banca. nu aveau prieteni si mereu plecau primii, la fel de grabti sa ajunga acasa, parcurgand acelasi drum identic, la fel de pierduti in visare, prea preocupati de vis ca sa se regaseasca. acasa... se inchdeau in siguranta peretilor cu miros familiar, pe care zugravisera de atatea ori cu privirea forme si culori indragite.
* era sigur la parinti si ea avea o sora mai mare. erau orfani de un parinte amandoi. facultatea nu i-a purtat parte unul de celalalt, tot impreuna plecau spre scoala si mergeau cu acelasi metrou, doar o statie ii despartea, orarul incurcat ii mai decala uneori dar nu ii oprea sa plece seara impreuna spre casa, cu capul lasat pe-o parte pe geamul metroului, ca odinioara, privind imaginile scurgandu-se monoton. undeva visele incepeau sa se stinga incet, grijile isi faceau loc, oboseala si cateva planuri realiste de viitor. acasa, in pat, uneori priveau formele desenate mai demult pe pereti si zambeau apatic la culorile ce le zambeau inapoi, pana ce oboseala isi atarna somnul adanc de gene inchizandu-le ochii.
* lucrau pentru aceeasi companie, mai tarziu, in cladiri diferite, numele asamanator de familie ii tinea apropiati pe lista de angajati, unul sub celalalt, aveau aceesi functie si trageau din greu amandoi, zi de zi, asteptand cu nerabdare odihna si cartile neterminate din week-end-uri. metrourile ii aduceau spre casa seara, obositi, in aceeasi statie, calatorind acelasi autobuss cu care mergeau la scoala acum cateva decade si suradeau melancolici la scaunele deteriorate si neschimbate de altfel, de-a lungul timpului, acum poate ceva mai mazgalite. ocupau acelasi scaune mereu, spate in spate, jucand parca o sceneta regresiva a adolescentei. acasa grijile de peste zi se stingeau, preocupati de parintii imbatraniti, retragandu-se mai apoi in linistea acelorasi camere, zabovind ingrijorati cu ochii in tavan inainte de somn, distantandu-se de visele de altadata, de picturile ei, prafuite acum pe dulap, si miile de foi umplute de el, ratacite prin casa in colturi uitate.
* au imbatranit mai apoi plimband parcurile, ramasi orafni de tot si singuri. nepotii ei pareau sa o fi uitat de tot si sora ei abia de mai suna de sarbatori. singuri si tristi au reinceput sa retraiasca in amintiri copilaria si visele ei indepartate. se urcau uneori amandoi in autobuss si metrou, refacand traseele de altadata, sperand parca sa dea timpul inapoi si sa coboare iar adolescenti in statii.
* lumea zice ca Andreea a murit de batranete. doctorii spuneau ca organismul, imbatranit dupa ani si ani, a incetat sa functioneze, purtand batrana femeie de acum catre un ultim vis fara de trezire, alungand amarul si stergandu-i tristetea de pe chip cu un zambet linistit. la un an s-a stins si Andrei, inima ii cedase, sub presiunea tristetii poate... acum aluneca lin in visare.
* Andreea Pop si Andrei Pop, inmormantati in acelsi cimitir, in morminte alaturate, purtand acelasi nume si jumatatile aceluiasi suflet. ordinea naturala a lucrurilor i-a adus din nou aproape, asa cum tanjisera o viata intreaga unul dupa celalalt, asteptandu-l, visand prea mult si traind prea putin sa il vada pe celalalt in preajma, ramasi fideli unul celuilalt pana in ultima clipa. unii ar zice ca e o iubire neimplinita sau poate destine tragice... insa iubirea lor a fost un lucru atat de natural si neintinat incat, intr-un mod special si neinteles de mintea noastra limitata, nimic nu i-a putut desparti sau sa ii tina prea departe... darul lor, iubirea si tristetea, a fost nepretuit.

[scrierea de fata este fictiune, coincidenta numelor si faptelor realtate cu persoane si actiuni reale este pur intamplatoare]
Foto: Color by csean

Gunshot Love

* asa a fost din totdeauna... un continuu conflict unu-pe-unu, inarmati cu pistoale si gloante, dusi de curentul ratacitor al euforiei si pasiunii... prea orbi sa realizam pentru moment ca unul dintre pistoale se va descarca spre capul celuilalt imprastiindu-i creierii. si ce poti sa faci? astepti sa fii impuscat si speri cumva sa te rateze glontul? sau vei fi tu cel care apasa primul tragaciul? pentru ca in acest dans-joc intre doua persoane este de fapt vartejul miscarii butoiasului de revolver de la Ruleta Ruseasca. la final ceva/cineva tot moare... fie ca moare o traire sau ca moare cineva in trairea ta, moartea, nu doar ca si fapt dar si concept... e inevitabila, fataliatatea este o componenta primara umana. ceea ce il defineste pe Om in esenta... sunt limitele.
* cazuistica devine mai complexa si mai variata cu cat apar elemente noi in discutie. standard, primar, e un simplu caz in care un EL si o EA se intalnesc si la un moment tragic, precedat de dramatism si tensiune, unul dintre ei ajunge sa impuste pe celalalt. oricat de morbida ar fi o astfel de cateogorisire si analogie intre relatiile umane inter-sexe, care au si un aport de afectiune si intimitate, si anumite cazuri de omucidere... asemanarea este fascinanta...
* cazul criminalului in serie este unul foarte apropiat de cel standard. una dintre persoanele cuplului este cel care apasa mereu tragaciul lasand in urma un sir infinit de victime. exista in acest caz doua categorii de pradatori cel disperat si cel rece si meticulos. disperat este vesnic in cautarea unei anumite trairi si va parasi imediat partenerul cand intervine rutina sau cand descopera ca persoana in cauza nu are de fapt de oferit ceea ce cauta el. aceasta persoana este dezordonata, haotica si nesigura. in contrast avem pradatorul rece si meticulos. aceasta persoana este incapabil sa simta sau sa ofere, este foarte manipulator si stie exact cand este momentul sa foloseasca tragaciul ca sa nu fie prea multe complicatii ulterioare.
* cazul sinucigasului este cazul cel mai dramatic si mai lipsit de logica. astfel de persoane sunt extrem de paranoice, constientizeaza de la inceput ca o se se ajunga la impuscaturi si pe tot parcursul relatiei se supune singur unui stres psihologic continuu si ascendent ca mai apoi, nesuportand presiunea sau gandul ca ar putea sa ajunga impuscat sau sa impuste, il face sa intrepte teava pistolului catre propria tampla si sa isi spulbere creierii. dramatic si inutil.
* cazul tortionarului este probabil, de departe, cel mai sadic model. tortionarul este probabil la fel de haotic si de pasional precum pradatorul disperat - criminal in serie. placera lui este momentul reveniri pe care el il percepe ca un gest salvator. acest tip de caracter nu isi impusca mortal partenerul ci pe rand plaseaza gloante mai intai in membre apoi in trup fugind de la locul faptei de fiecare data, si revenind cand este disperat ca nu va gasi satisfactia langa altcineva ca mai apoi sa isi impuste iar partenarul si iar sa fuga. in mintea sa, acesta tortura este o cale de salvare a celeilalte persoane, un pseudo-mesianism impulsiv-emotional.
* ultimul caz si cel mai tragic este dubla crima pasionala din auto-aparare. zic cea mai tragica deoarece... niciunul dintre cei doi subiecti nu vede la inceput finalul sumbru. dar pe parcurs, spre final descopera ca... gestul in sine este esential supravietuirii individuale... tot amana fiecare impuscatura pentru ca tine la celalalt si ar regreta oricand gestul. umbla amandoi cu armele la ei suspectand pe celalalt mereu... pana cand intervine si aici paranoia si la un moment dat unul are impresia ce celalt o sa traga si se pregateste sa loveasca primul, iar celalalt il observa si se pregateste si el... aici isi dau seama fiecare ca sinele e mai presus si... tragic si dramatic cei doi se impusca reciproc, mortal, irecuperabil...
* si atunci... ne intrebam ironic is it a crime to love someone?