De aceea nu pot lasa sa se mai repete...

* pleca mereu ochii pierduta cu o usoara cautatura intr-o parte, in jos.. ma nelinistea un pic pentru ca.. desi ii observasem in timp trasaturile si toate miscarile, puteam sa anticipez ce va urma dar niciodata ce a fost.. la ce se gandea atat de pierduta.


* uneori avea o bucurie zglobie in ochi, o bucurie care numai un copil trist o arata foarte rar. era ceva iradiant in acel zambet si acea licarire din ochi. mi se rupea sufletul cand o vedeam. simteam si vedeam vadit ca suferise inainte. nu mai era copil, dar licarirea aceasta ramasese cumva din urma, o alta fata a aceleiasi persoane, una noua dar ratacita in alt timp.

* tot timpul simtisem ca era ceva intunecat dupa colt. era prea bine si prea dintr-o data. trecuse prea mult timp in disperare, traisem prea multe zile in agonie inspaimantandu-ma de mine insumi... in acel moment imi parea ca as pierde timp pretios sa pun sub semnul indoilelii acea liniste de dupa furtuna. imi parea ca trebuie sa recuperez timp pretios. pentru un moment uitasem sa mai fiu vigilent si calculat si am inceput sa sper.

* as minti sa zic ca nu stiam cum se va incheia. si nu pot sa imi explic daca as fi suferit mai putin daca m-ar fi surprins totul. imi tot spun ca undeva am exagerat totusi.. ar fi trebuit sa fi ramas la fel de ascutit si de atent. insa ceva murise in mine in punctul cand am cedat. nu fata de ea... pentru ea simteam la fel de intens.

* poate acelasi lucru ma aduce aici si azi. e aceeasi perioada, alt an... a trecut ceva timp.. dar ca un tipar recurent, a ramas un unghi fix, o umbra, un moment de repornire, o resetare. desi am continuat atunci sa merg mai departe.. cred, de fapt, ca nu am plecat niciodata de acolo. se mai intampla sa mai trec pe acolo si mereu simt o ghiara rece in ceafa.. pleca capul in celalta parte mergand mai departe.. ma surprind in reluarea, parcurgand si reparcurgand momentul in continuu.. chipul ei in seara aceea... zambetul inghetat.. privirea sa goala.. 'iti promit!'. oare pe ea ce o determina sa se piarda, cu capul plecat usor intr-o parte si cu ochii pironiti cu o cautatura descumpanita in jos?..

* imi placea sa cred ca am doborat imposibilul.. toti spuneau ca nu va merge si a mers.. vroiam sa cred ca va si tine chiar daca nimeni nu ne dadea vreo sansa.. poate ca nu a mers deloc.. nu avea cum sa tina.

* se spune ca iubirea in fapt s-ar putea sa nu fie o daruire reciproca, ci o simtire personala, o daruire personala prin care fiecare in noi insine ajungem sa iubim pe cineva pentru noi.. se spune ca fericirea este ceva personal.. se spune ca nu este pentru altruisti.

* uneori imi place sa ma gandesc diferit. in acele momente imi imaginez cum ar fi fost ca ea sa fi avut dreptate.. in fapt sa o fi mintit grosolan. incerc sa imi imaginez ce fel de om as fi fost ca sa inteleg ce fel de om a crezut ca sunt. si nu ma mir... pentru ca acum si mie imi pare in-credibil.

* imi pare deranjant, iritant sa constientizez ca ceea ce m-a dat peste cap cu adevarat.. nu a fost acel anticipat deznodamant, oricat de tare am cedat atunci pentru ca nu puteam accepta realitatea... nu.. cel mai tare ma taiase adanc si irecuperabil vreo doua saptamani de agonie.. o toamna blestemata inaclita in sangele amurgurilor, in sevraj.. sufocat de mirosul cadaveric al gramezilor fumegande de frunze arse intampinate de atatea ori in plimbarile infernal de lungi, departe de calustrofobica incapere... pe peretele careia ii recunosteam toate umbrele..

* am murit atunci. irecuperabil.

* am fost genul de copil, o lunga perioada de timp, bolnavicios.. genul de copil pe care il regasesti iarna la fereastra, dupa perdea, privind trist, cu lacrimi in ochi, cum se joaca ceilalti copii afara. nu mai sunt acel copil dar... se pare ca nu s-au schimbat prea multe. e totusi mai usor de trecut peste.. stiind ca nu e ceva nou.

* nu pot sa nu regret. oricine care spune ca omul nu trebuie sa regrete este un dobitoc. din regretele greselilor invatam. a fost palpitantun soi de calatorie in montagne russe, adrenalina si euforie maxima dar am ajuns la capat cu stomacul intors pe dos, cu greata, ametit si am mai descoperit si ca am fost furat.

* nu regret atat de mult ce s-a intamplat cat regret ca imi lipsesc toate acele lucruri... un moasochism patoligic, o intoxicatie psihotropica, un sevraj imbatabil, boala si frigul de afara.. de aceea.. de aceea nu pot lasa sa se mai repete.. pentru ca am descoperit ce era in spatele acelei priviri... si pentru prima data am inteles, am inteles..am inteles. nu era nimic.. din ce era intre noi. acolo era lipsa... golul.. umbra, demonul, boala... era privirea acelui copil... ascuns dupa perdea... la fereastra...

18.o2.2oo8 - Traieste tirania cosmarului pe care l-ai creat aducand demonii din visele tale in mine.

I am a very neat monster.

Neatness takes time, of course, but it's worth it. Worth it to make the Dark Passenger happy, keep him quiet for another long while. Worth it just to do it right and tidy. Remove one more heap of mess from the world. A few more neatly wrapped bags of garbage and my one small corner of the world is a neater, happier place. A better place.
[Jeff Linsday - Darkly Dreaming Dexter]

Mi-e dor de mine cel de odinioara... dezinteresat, spontan, creativ, mai putin realist.
Era o deplina cunoastere a capacitatilor si capabilitatilor personale, e drept, si o oarecare complexare... escaladata in timp. Totul era indeajuns si mult prea simplu. Cand am devenit un perfectionist si de unde dependenta continua de mai mult, mai bine, mai sus, mai liniste?
Ulterior am ajuns sa imi fostez toate limitele si cum? in cel mai impersonal mod de pana atunci, complet atipic. De ce devenisem brusc simtitor si ce cautasem si caut de atunci la alta persoana? odata eram autosuficient...
De ce a devenit alteritatea intima un aspect atat de important dupa atata timp in care am indragit umbra, linistea si singuratatea in compania vocilor din capul meu, care imi asurzesc tacerea in fiecare noapte cand urechea asculta tulburarile dinantea somnului extenuant de acum...
Nu mai am idee cine sunt... ce am devenit... dar nu ma plac...
Demonul tacut de odinioara, in somn latent... cu mana sigura care purta taisul atat de sigur, malitios si cu eleganta chirurgicala, s-a trezit din propria lui umbra: tulburat... cu mana tremuranda, taiand neglijent, adanac... zgomotos si surd, impietrit, mai insetat ca niciodata si mereu nesatul...
Nu mai sunt eu demonul acesta... ci esti tu, acum, in mine. Pacatul... joaca ta psihotica, intunericul tau... marul impartit de tine cu mine, inveninat de sarpele labilitatii tale, au scobit in mine precum rugina, lasand totul sterp si ars, scotand demonul in lumina, trezindu-l, inrobindu-l in perzania urii nestavilite.
Demonul e insetat si condus de ura, care... nu v-a inceta niciodata ziua sa distruga tot ce ating... in drumul lui spre tine, noptea, in visele tale cele mai intunecate de unde va fi de acum mereu. Priveste, simte, traieste tirania cosmarului pe care l-ai creat aducand demonii din visele tale in mine... ai dreptate... numai Cele Sfinte te mai pot ajuta acum, caci blestemul tau e osanda damnarii mele pana in ziua in care, trupul plumbuit si mort, va ingropa cu sine crima ta.