* am ramas neclintit... in acelasi loc. incep tot mai mult sa cred ca imovabilitatea asta e o pasivitate parsiva... o fac inconstient... nu stiu exact de ce anume. poate ca este vorba de o fobie a esecului, sau o comoditatea care imi confera genunchii nezgariati ...cert este ca nu am mai cazut si nici nu m-am indepartate... dar nici departe nu am ajuns.
* i-am zis 'eu tot aici sunt! - nu fii copil, imi venea a-i spune, dar mi-era teama sa nu ma inteleaga gresit - nu am plecat nicaieri!' era poate foarte tulburata... iar eu prea departe sa-i surprind privirea desarta si nelinistita scurgandu-se neimpacat pe obraji, pe umeri.
* stiam! da!... stiam ca poate va fi asa cumva din cand in cand... dar nu ma asteptam la o astfel de natura. ma gandeam ca o sa plangi ca o fetita dar... e fascinant modul in care pui blocaj, opresti toata lumea din as se invarti pe langa tine si tipi sa stea locului ca ai amentit! o furie fascinanta dar... inutila totusi si acompaniata de brate incrucisate in fata pieptului si batai nervoase din picior caci... intr-un final.. vezi bine... ai ametit si mai tare si.. chiar daca esti acum descarcata, esti obosita si poate si mai preocupata. nu, nu pot sa fiu acolo unde TU trebuie sa fii!.. nimeni altul decat tine..
* nu fug pt ca poate si eu sunt in impas ca si tine... undeva candva si eu am fost in punctul in care esti si ma uit... lung.. la tine si incerc sa imi aduc aminte.. sa te sprijin... sa reinvat si eu sa ma re-de-blochez.. si sa nu crezi ca am fugit sau te-am evitat vreodata[!!!], dar linisteste-te... ajuta-ma sa gasesc liniste si promit ca o sa o primesti inzecit, dar calmeaza-te. nu vezi? chiar nu vezi ca tu tipi ca toti sa se opreasca, sa nu se mai invarta in jurul tau, ca ai ametit... dar de fapt toti s-au oprit sa te priveasca cum te invarti si ametesti singura?[!?!] opreste-te! sunt aici.. stiu... e greu sa te opresti de teama sa nu ti se faca rau dupa atata invartit... de asta si eviti sa te opresti... ei si?! si mie mi-e teama! de asta m-am si oprit... asa caaa.... ia de zaboveste un pic pe banca asta cu mine, in gara... si sa vedem ce tren luam mai departe...
* mi-ar placea sa te revad acum... zambind energic, asezandu-ti usor cu mana calm peste parul infuriat... evitandu-mi privirea pentru ca ai incepe sa razi si nu vrei... dar stii ceva? te-am vazut si cand ai inchis ochii si te-ai lasat furata, pierduta in imbratisare... dadaa...
* asa ca... te astept... aici, pe banca...
G.
Foto: Spinning by ~Tainted-Sin
...pentru d-ra Ș. A. M.
* nu am mai simtit de mult implinirea dis de dimineata... starea de intreg care sa iti acopere zilnic pieptul intr-o imbratisare protectiva. undeva am si incetat sa mai astept asa ceva sa revina in rutina. undeva am pierdut sirul secundelor, apoi al minutelor, orele au trecut in nestire, zilele s-au scurs mai intai greu apoi cate doua sau trei, o saptamana poate, de-o data si incet lunile s-au insumat in douasprezece trecand de atunci mai multe de un an... dar nu am uitat... doar nu mai sper. caci supravietuirea, privind in spate, tuturor ni se va parea grea... dar in fapt... e cel mai usor lucru. cel mai greu e sa gasesti iar curaj, incredere... si ceea ce este imposibil este... sa uiti... te poti impaca in sinea ta dar... uitarea este o iluzie autodeterminata.
* nu putea clar defini ce anume crea in camera atmosfera cromatica: lumina trecuta prin filtrul perdelei, reflexia luminii din peretele de aceeasi culoare, sau invaluirea amandurora? sta in fotoliul pe care il cunoaste preabine si in care... doar acum realizeaza ca niciodata nu a stat pana acum. se regaseste si acum la fel de strain ca intotdeauna pentru ca niciodata nu i-a fost acasa aceasta incapere. soarele, pentru o clipa, porneste din nou din coltul din dreapta al geamului si se scurge pe geam spre cel din stanga incontinuu. secundele trec creionand pasaje, cadre, chipuri, sunete, miscari, zile... ani. usor incepe sa se simta dominat de frica. ii intra in oase si il ingheata, incepe sa prinda un usor tremur si scuturandu-si capul nu stie daca a facut-o sa alunge amintirile sau din cauza racelii camerei. aceeasi frica il vana si mai demult.. ca in acest spatiu se simte invers decat orice om normal s-ar simti: in pericol pentru ca nu esti singur. dar acum casa e goala si totusi... amintirile tot reusesc sa corporalizeze tacit persoane, dand viata unor fantome. nu se poate simti singur si asta il reprima... ii lasa un gust coclit in gura... i se usuca buzele pe care si le musca nervos incercand in zadar sa le umezeasca. la un moment dat se opreste din tremur... gura se abunda de saliva din nou, pupilele se maresc si respiratia intra intr-un ritm constant si lent.. acceptarea..
* cand nu poti sa obtii ceea ce vrei recurgi la surogati, la jumatati de masura, la arome identic-naturale, la esteri si alti compusi chimici care sa iti ofere doza urmatoare de tranchilizante si analgezice. esuezi lamentabil. si mai mult de atat, ajungi acasa si iti dai seama cat de desgustatoare este senzatia aceasta de complacere in nimicuri, in rahatul cotidian, cat de mult te pateaza acum, privind cateva minute in urma, un zambet fortat catre cineva incercand sa imiti o grimasa de apreciere sau un zambet de placere. intr-un final am renuntat la prefacatorii si la minciuni autoinduse si m-am educat sa ma comport impersonal, sa nu mai cer nimic si sa ma astept la the worst case scenario. surprinzator, daca incerci asta, ajungi sa aflii ca... asteptandu-te la ce-i mai rau incepi sa obesrvi ca mai toate lucrurile au tendinte dezamagitoare si accidentele fericite nu te surprind pentru ca nu sunt indeajuns de intense ca sa poata sterge mii de dezamagiri. asa ca incepi din nou sa intrii in laborator si incepi de data asta sa cauti un vaccin imunitar, il injectezi autoindus mental si apoi il pui in aplicare fortand un cadrul natural prin cauze artificiale. apoi alt caz, apoi altul... la fine esti imun. reusesti sa treci apoi prin sute de situatii oribile si singurul gest emotional pe care il poti schita este dezamagire. furie? binenteles, e normal, natural sa o simti... dar atat de repede am invatat deja sa o reprim incat nu apuca sa ajunga un gest schitat macar.
* isi aduce apoi aminte celalata camera... peretii albi, efectul de cutie. in cateva clipe este acolo ci nu aici pe fotoliu. asezat in pat, cu picioarele atingand plafonul inferior, aplecat in fata, cu mainile a caror degete abia se ating, sprijintite in coate pe genunchi... capul plecat usor in spre in fata si sucit spre stanga privind spre usa de la camera... umbra, aceea atat de familiara, bantuie din nou trasand amintiri pe peretii goi. balconul, acelasi peisaj, cerul... mereu parca desprins din cadrele-amintire decat din real... aceeasi ameteleala privind in jos, dar nu de la inaltime, acelasi not in gat... greata.. durere in piept... goliciune. apoi iar camera si singuratatea care o domina... se simte in siguranta aici? din cauza urmelor, din cauza umbrelor?.. din cauza solitidinii?.. cert este ca respira mai greu... dar parca se simte mai in largul lui... dar acum... aici.... isi priveste gandurile, pierdut, prin aer ca si cum ar urmarii fumul tigarii ridicandu-se lenes.
* dar mereu am scuturat capul si m-am dezmeticit cu gandul ca orice ar fi, dincolo... ACOLO esti TU! sa ma tii de mana... in spatiu aspatial, in perioade atemporale... TU. persoana mea, calmul meu, refugiul, linistea, intelegerea, prietenul, umarul pe care sa imi astern fruntea si gandurile, mana care sa imi rafaseasca parul la ceafa, vocea care sa imi sopteasca ca va fi bine, chiar daca nici ea nu o credea... si acum imi scutur capul... inca il mai scutur de atunci... de atunci de cand am ramas singur... si fara tine macar. am ametit de cat timp imi tot scutur capul... din scuturatul acela de dezmeticire, dinainte sa ma prabusesc spre intelegerea ta, am ajuns sa imi prind capul in maini, sa imi acopar ochii sa nu vad, sa imi presez urechiile sa nu aud si inca scutur capul pentru ca nu vreau sa cred... nu pot sa cred ca si tu m-ai parasit!!!
** si acum... intre patru pereti, fie albi fie verzi, ma simt singur si incarcerat, autoizolat de toti, scuturand capul sperand inca sa il opresc sa imi descopar ochii si sa sa imi destup mainile de pe urechi.. sa te vad atunci, sa te aud cum imi zici ca ce a fost a fost, ca va trece si ca stii sigur ca intr-o zi o sa imi revin, ca va fi bine. dar stau tot aici, in fotoliu, si nu inteleg ce anume creeaza atomsfera cromatica, si stau aici in pat privind spre usa cu capul inainte si putin sucit spre stanga, privesc de la balcon ametind, si imi tot scutur capul sa ma desmeticesc, sa te regasesc. si il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur...
* iti mai amintesti ultima data cand ai simtit ca te-ai schimbat?... intr-o zi ai stat cu careva, neintalnit de mult timp, la o poveste in graba... pe strada, la o petrecere in drum spre baie, sau coborand gura de metrou. iminent au urmat mai apoi gandurile... usoare crampeie si cadre frante din spate... strada a inceput sa devina un zgomot surd iar tu invizibila...pierduta in multime, sau translatia, in caderea catre momentele de acum cativa ani. te-ai impiedicat sau te-ai lovi de cineva sau poate chiar te-a speriat un claxon si... revii in real distrata.. zambind oarecum incurcata ca te pierdusei o clipa. apoi analizezi din planul real ce ai visat cu ochii deschisi... zambesti distrata si poate te-ai trezit char zicand cu voce tare in soapta ha! ce tare... ce vremuri... ajungi mai apoi acasa si fumand absenta o tigara iti revine gandul fugar din timpul zilei in minte, te pierzi putin in alte cadre din trecut... esti amuzata ca iti dai seama ce copil erai si te vezi acum la un alt nivel care este in complet contrast cu acea persoana din trecut. brusc iti dai seama ca ai renuntat la multe lucruri fara sa vrei si privesti tipii altfel si iti place sa fii privita altfel acum... realizezi simplitatea si intensitatea anilor mai din spate si pentru un moment te lasi coplesita de complexitatea varstei actuale... de trairile disociate... de privirile si aprecierile variate..
* o cunosti de ceva timp... poate este chiar din grupul de prieteni apropiati sau vecina de bloc pe care, cand erai in mic, o alergai pe strada de la scoala tragandu-o rautacios de coditele impletite. un timp chiar daca v-ati vazut si nu s-a oprit legatura dintre voi oarecum confortul si comoditatea grupului sau cadrului social a determinat o oarecare transparenta, ea a devenit pentru tine parte din tot, integrata in decorul familiar. dar... intr-o zi.. cumva, ceva se schimba la unul dintre voi sau poate la amandoi... ti se pare complet schimbata, atragatoare si deloc inca un copil... zambeste cochet si se uita la tine incurcata si poate rosind pentru ca pentru o clipa te-ai oprit tamp si o privesti fascinat de schimbare, insistent si rupt de realitate. revii cateva clipe mai tarziu auzindu-o in surdina de ce te uiti mah asa? si revii usor in real si zamabesti tamp si incurcat la randul tau, spui ceva aiurea ca e prima cehstie care iti vine in cap dupa ce creierul tau a ramas blocat iti zici in sinea ta cum naiba mi-a iesit asa o tampenie pe gura? dar ea rade pentru ca a scapat de situatia care o coplesea pentru moment... si tu incurcat te explici ca nu stiu ce este cu mine... cred ca sunt obosit ea nu se poate opri din ras si nici ea nu stie de ce i se pare totul amuzant, dar situatia asta noua, privirea lui si mai apoi balbaiala si cuvintele insiruite fara noima iesite din gura lui ii trezeste o oarecare simpatie. situatia isi diminueaza efectele de 'penibilitate' si incepeti sa povestiti, rupti de cadru, de multime, de grup... si in sfarsit va vedeti unul pe celalalt asa cum nu ati facut-o niciodata... nu poti sa ii scapi ochii din privire si zambetul cochet si iti ridica sangele in cap faptul ca observi ca se uita cu o privire insetata catre buzele tale care se misca debitand glume si povesti din copilarie, privind mereu in jur, evitand privirea buzelor pentru ca te face sa te incurci, pentru ca iti determina o atractie pe care nu ai mai simtit-o fata de aceasta persoana... ajungi acasa si... ai suna-o in noaptea aia... doar sa o auzi. iti tragi cateva peste cap si il scuturi sa iti revii, te speli pe fata cu apa rece si incerci sa iti reintrii in pielea de pradator sigur de sine.... insa te trezesti zile in sir dupa ca... te pierzi intr-un sir de imagini fotografice in care i-ai surprins reactiile, zambetul, privirile, privirea plecata si incurcata confruntata de privirea ta fascinata si insistenta... si incet-incet... incepi sa doresti sa o revezi...
* [aici probabil ar urma partea in care as descrie intregul proces prin care si voi... ajungeti sa simtit anumite trairi sau atractii fata de el... as putea sa imi imaginez sau sa construiesc din colaje o astfel de imagine din forme imaginate din spusele unor persoane... dar prefer sa nu stric ceva real cu ceva fictiv... pentru ca astfel de trairi sunt cu adevarat ceva deosebit... intim si de ne-inlocuit. nu ma pot pune in pielea uneia dintre voi pentru ca nu sunt asa... am alta natura, contrastanta, un fel diferit de a simti si o atractie specifica... pentru ca oricat am incercat sa va inteleg si sa anticipez ce ganditi am esuat de cele mai multe ori deoarece... mereu am scos din analiza trairile voastre... pentru ca aceste trairi va face sa fiti atat de speciale si imposibil de anticipat... pentru ca atunci cand ajungeti sa simtiti intens ceva... este ca si cum ar lua fiinta ceva nou in Univers... pentru ca voi... nu sunteti niciuna ca alta... pentru ca in Univers fiecare particula a sa are cate ceva din voi... sunteti ceea ce ne leaga intre noi, elementul care aduce particula langa particula si ne face sa... fim intregi..]
yours truly... G
