Eu nu cred in imposibil.

* eu nu cred in accidente. dar cred in alegeri, in sansa si in trairi. am evitat mereu regretele si am incercat sa invat si sa ma inteleg mai bine din alegerile facute. adevarul este ca... e imposibil sa nu regreti iar timpul ramane dusmanul principal. uneori o fratiune de secunda e deajuns sa irosesti o sansa. ne definim ca oameni prin capacitati exprimative is rationale si totusi ne exprimam atat de greu si de lent trairile. ne e prea teama si traim o existenta ermetica si de multe ori disimulata. nu stim clar sa disociem intre ce vrem si ce avem nevoie, daca nu trebuie sa conicida acestea sau pe care varianta sa o adoptam in procesul decizional.
* eu nu cred in destin dar cred in scop si mijloace. nu exista predestinare dar exista mereu un scop. uneori suntem prea absorbiti de propria persoana si de binele nostru ca sa ne dam seama de la la inceput care este scopul lucrurilor ce ni se intampla. uneori intalnim oameni care sa ne ajute sa mergem mai departe - alteori ca sa ajutam noi, unele experiente sunt nefericite - altele ne satisfac asteptarile, dar, dincolo de toate acestea, mereu iesim in castig, fie ca pierdem fie daca am castigat. uneori iei decizii si de multe ori nu iti sunt pe plac, alteori o sa ranesti pe cineva cu ele ori sa te ranesti singur. dar sunt unele dati cand deciziile pe care le faci sunt cele corecte, chiar daca nu simti, chiar daca te doare, chiar daca din acel moment ceva te roade in piept, undeva simti ca e decizia buna. oare si atunci e vorba de sansa? cum poti sa nu regreti? mi se pare inuman si o ipocrizie sa zici ca nu ai regretat nimic toata viata. poti sa regreti inceputul sau sfarsitul, sau poti sa regreti ce ai fi putut avea. orice ai face o sa fie mereu ceva de regretat. peste unele trecem, peste altele nu. toti avem secrete si doar daca o sa incercam sa ignoram unele probleme nu inseamna ca nu te vor roade si mai tare cu cat incerci sa uiti. nu stiu daca istoria e repetitiva... dar asa ar fi de preferat. ii spunem a doua sansa. oare e prea mult sa ceri inca una?
* eu nu cred ca a fost o intamplare.. sigur nu am simt-o ca fiind astfel. daca stau sa ma gandesc nu a fost ceva inedit si nici surprinzator. a fost ca si cum era deja acolo si nu stiam ca o port in mine. dulcea familiaritate, genul de senzatie pe care il ai cand un miros deosebit te poarta inapoi in timp, acea piroteala si usoara senzatie de concomitenta dimensionala atunci-acum. pentru moment cred ca oricine simte ca are mai mult decat poate sa duca. poate ca e si vorba de o usoara coplesire, poate e si vorba de panica. o vezi pentru prima data fara sa ai nici cele mai mici asteptari si la un moment dat o clipa privirea iti scapa in ochii ei, ea uitandu-se la tine si pentru cateva clipe secundarul se agata imobil de privirea voastra. e un fel de recunoastere acolo, ca si cum descoperiti in ochii celuilalt ceva ce doar voi doi stiti. si te panichezi. secundarul incepe sa bata, timpul trece grabit si pana sa te dezmeticesti e prea tarziu. o sa iti aduci intr-una aminte mai apoi pentru ca a fost acolo, sansa, persoana, si ai lasat-o sa treaca si nu poti sa nu te intrebi ce ar fi fost daca eram mai atent? sau de ce nu am zis nimic?, de ce nu i-am aratat? si totul se rezuma la un vesnic ce ar fi fost daca? peste unele treci, altele te vaneaza tot timpul la fel cum unele lucruri sunt asemantoare si si se intampla mereu iar altele doar o singura data.
* eu nu cred in minuni si sunt pesimist. si totusi... daca ti se mai acorda o sansa, ce faci? data trecuta te-ai grabit si ai fost stangaci, si ai tot regretat de atunci si acum sigur o sa ai grija ca iti pregatesti totul si ai grija sa verifici fiecare decizie de cate zece ori si ajungi sa te pierzi in proces. nu am stiut sa fiu meticulos prima data iar a doua oara am aratat prea putin. dar este poate problema cea mai mica pe langa egoism. ne pierdem atat de mult in ce simtim noi si ce vrem si ce avem nevoie fara sa ne dam seama ca nu intelegem de fapt esenta legaturii dintre doi oameni. nu trebuie sa il tratam niciodata pe celalalt ca mijloc pentru atungerea satisfactiei si scopurilor noastre ci ei in sine sa fie scopul si implicit satisfactia. nu trebuie sa te intrebi daca e persoana potrivita sau daca o sa te faca sa te simti implinit, trebuie sa te intrebi daca tu esti persoana potrivita si daca poti implini cealalta persoana.

* eu cred in absurd si in dezordine si in imposibil ca fiind dimensiuni supraestimate si limitate in fapt. as cere prea mult o a treia sansa dar nici nu pot sa stau de-o parte si sa ma tot intreb ce ar fi fost. sunt momentele in care intelegi ce te leaga cu adevarat de cealalta persoana si oricat de mare ar fi pretul vei lua decizia care ii va face ei bine, pentru ca oricare ar fi situatia acum ai inteles care trebuia sa fi fost scopul de la inceput. si totusi ai avut doua sanse, ai invatat din ele, oare degeaba?.. eu sper sa fie un scop final undeva dincolo de absurd si de haos, pentru ca nimic nu e imposibil.
Imagine: Impossible is nothing by riz4l

SHE in a big city.

* avea sentimentul acela al nelinistii, nesigurantei si al aventurarii. nu a privit o clipa inapoi, urmarind peisajul care se derula regresiv, in timp ce autobuzul mergea mai departe. la urma urmei de ce ar face-o? lasa in spate oraselul mic si banal, unde fiecare noutate era aceeasi poveste cu alte persoane, unde lumea ramasese traditionala si monotona, intarziata si ratacita in timp, naucita de viteza luminii cu care restul lumii e obisnuita sa evolueze. nu lasa in urma nimic spectaculos care sa straluceasca sub lumina reflectoarelor, nici macar teribilismul adolescentin al copiilor de azi si ciudateniile vreunei persoane a-tipice si antisociale, nu lasa in spate niciun mister si nici regrete. parintii au acceptat sa o lase sa isi urmeze visele, nu usor, dar aprobator cu capul inclinat un pic intr-o parte, apatici dupa tineretea in care si ei simtisera poate limitarile orasului mic, cand poate si ei visasera mai departe.

* trecuse o bucata de timp si asa cum stia de la altii trebuia ca sa fi fost deja la jumatatea drumului. nu mai avea stare pe scaun, parea ca amortesta intruna si se foia nelinistita. incepuse sa ii fie cald si sa ii transpire mainile, sa isi muste buzele, muzica din casti parea plictisitoare... inca putin.... inca putin... inca putin.... isi tot zicea in soapta cu capul sprijinit de geam, cu ochii infometati, atintiti catre drumul ca incepea sa se largeasca tot mai mult, pe care incepusera sa apara reclame, pe care masinile mergeau cu viteza... catre Marele Oras.

* poate ai crezut ca povestea incepe aici, nu nu nu...  e doar punctul de interes al povestii, de clansatorul. de cand era mica a visat si a sperat ca undeva in lumea asta sa fie ceva mai mult, ceva diferit, ceva care sa o faca sa isi doreasca mai mult, avea nevoie sa creada ca undeva exista un loc unde persoanele diferite ca ea isi au un rol normal in randul lumii, natural. era o fetita doar pe atunci si cu varsta au venit si filmele de la televizor si muzica preferata, noua. nu avea afise cu actori ori cantareti atarnate pe pereti in camera, nu avea nevoie de asa ceva, le stia toate trasaturile pe de rost si deja stia ce parfum purtau din amintirile momentelor cand visa sa-i cunoasca real.

* in Orasul Mic era genul de persoana pe care vroiai sa o ai in preajma, era simpatica rau si ciudata, excentrica poate pe alocuri dar invizibila de altfel, era mereu inconjurta de oameni si singura totodata, era persoana ce nu trebuia sa lipseasca, dar totusi un accesoriu. lumea din Orasul Mic, invaluita de limitarile micimii, nu vedea dincolo de orizontul limiat, erau prea fascinati de lumea lor mica si banala ca sa poata sa inteleaga ceva din atitudinea ei, din gandire, din aspiratii. avea nevoie sa creada ca ea este facuta pentru un rol mult mai mare, ca este mai mult de apreciat in ea, la ea, decat o desconsidera cei din jur asa ca... asa ca iat-o! dupa multi ani, pleaca de acasa sa dovedeasca tuturor ca poate nu o fi ea o personalitate celebra dar sigur e un colt de stea undeva adanc in ea.

* a ajuns. era cald, vara, soare. orasul parea parca sa i se deschida, imbratisand-o cu stralucirea lui. s-a retras undeva la umbra, coplesita de agitatia oamenilor din jur, a zgomotelor, de vivacitatea si vibratia vietii moderne. Hellooo Big City! si-a zis zambind chic, aprinzand tigara din coltul gurii, potivindu-si ochelarii cochet, batand incet din picior ritmul repeitiv al piesei preferate din casti. s-a simtit coplesita mul timp. mult timp inima i-a alternat, cand nelinistita cand surprinsa, cand tematoare. era deja maturizata un pic si varsta incepea sa ii ceara sa isi incepa viata independent. a fost si foarte surprinsa un timp dar si deziluzionata. uneori plangea chiar, de ciuda ca nu poate inca mai mult, ca era inca mica. gandul ca in spate o astepta Orasul Mic o facea sa isi scuture capul ingrozita si sa isi stearga determinata ochii, sa stinga lumina si sa doarma linistita ca maine e o noua zi, o noua zi in care orice e posibil... in Marele Oras.

* a avut suisuri si coborasuri. a intalnit tipi interesanti, a iubit a suferit, dar nu a pus niciodata genunchiul jos, a ramas in picioare, cu mandria intacta, cu ochii inlacrimati dar din care nu mai curgea nicio lacrima. are acum mai multi prieteni dar tot singura e. pana la urma a mai si plouat, cu nori negrii si mari, cu picuri reci si vant aspru si mult timp soarele din prima zi nu s-a aratat, decat mai tarziu, mai apoi s-a ascuns din nou. s-a obisnuit si cu asta, si cu tot, a devenit parte din si imuna totodata. nu s-a gandit ca dupa atata timp o sa ajunga le fel de nelinistita, cu acelasi nod in gat al emotiei si stomacul strans, fara stare, avand continua impresie de amorteala, fastacindu-se parca pe acelasi scaun al autobuss-ului. undeva, cumva parea ca luase cu ea, in ea o parte din Orasul Mic, care parea sa ii tina ghinion de cand se nascuse. putea sa zica acum cu mandrie Traiesc in Marele Oras, si sa se simta la fel de mica. a incercat sa isi urmeze visele si inca incearca, s-a bucurat de toleranta si aprecierea Orasului pentru Nou si Diferit, ca in cele din urma sa descopere ca nu exista un fel de diferit ci o varietate naucitoare, ca a ramas la fel de singura si de diferita, dar intr-un oras mai mare. a descoperit mai mult-ul dar nu vrea mai mult, vrea mai putin, un putin pe care il doreste si mai mult, cu pumnii stransi, ochii inchisi, sperand ca de data asta va fi mai ok.

* ciudat cum Marele Oras nu e asa mare si nici asa spectaculos cum se vede prin sticla de la TV. incet, aerul inhalat i s-a impanzit in toata fiinta. a ajuns imobila, ochii ficsi, nepasatoare, intr-o continua transa, o continua rutina, o continua goana extenuanta dupa vise si o neintcetata lupta de supravietuire. cu capul pe geam se uita cum luminile se aprind consecutiv si noaptea se lasa incet peste Marele Oras, constientizandu-si poate dependenta... alteori evita geamul, intinsa pe spate in pat, cu ochii inchisi, visand, zambind, aducandu-si aminte de o fetita care visa sa ajunga undeva unde sa straluceasca, zambeste pentru ca desi nu mai e acea fetita undeva in ea inca mai vietuieste trairea aceea, pentru cateva clipe e si ea dincolo de sticla televizorului, isi traieste visele unei fetite din Orasul Mic, care a ajuns o tanara femeie, singura, in Marele Oras... 

* Eeeeh... De fapt nu e chiar asa de rau...  zambestea amar, dar sincer...

am mai fost odata aici

* am mai fost odata aici... de nenumarate ori. poate nu in acest pat, ori in aceasta camera si in mod cert la ore diferite dar... aici am mai fost odata... de nenumarate ori, tarziu, stingand lumina, lasandu-ma inecat in intunericul camerei, in pat, acoperit de patura, cautand forme... raspunsuri undeva dincolo de umbra. am tras usor perna de sub cap, asezand urechea pe pat mai aproape de piept, cum s-ar zice, sa imi ascult inima. imi auzeam usor si genele atingand asternutul, cum ochii incercau si ei sa desluseasca raspunsurile alaturi de ureche.
* mi-am adus aminte incet linistea, apoi temerile, calmul si graba... de cele mai multe ori nu stim sa pretuim momentele inedite, nu avem rabdarea si tactul. imi aduc aminte cum eram mic si plangeam noaptea sub patura, de ciuda si de teama in acelasi timp, ca eram prea timid sa ma destainui vreunei fete ce imi placea si cum mai apoi ajunsesem sa ma tem sa pierd vreuna ce imi era draga, ori cat calm si liniste interioara ma domina cand stiam ca ea are ceva ce mi-as dori sau temerile de a nu pierde ceva inainte sa il am de acum...
* am mai fost odata aici de nenumarate ori dar niciodata ca acum cand imi simt propria prezenta in pat, cand simt nevoia sa schimb si sa inteleg mai multe, cand vad clar si inteleg, dincolo de mine si de tine si de pat, ori de bataile inimii insiruite de atatea ori, cand mai repede, cand mai domoale, pierdut sau regasit...
* e greu sa explici uneori ce traiesti personal dincolo de coordonatele si etalonul inerent normalitatii. tot astfel mi-e greu sa descriu cum ca e ceva care dincolo de fericire ori tristete inseamna mult mai mult, ca persoanele pe care ajungem sa le pretuim pot insemna mai mult decat determinantii unor sentimente puternice reiesite tot din mentalitatea egoista de a da si a primi si mai mult. sunt momente care sfideaza normalitatea, sunt trairi care demititzeaza idealurile, sunt clipe semnificative in care realizam micimea lucrurilor pentru care consumam atatea batai de inima in van.
* in cele din urma intunericul camerei devine clar si iti zici acum inteleg!.. si toate accidentele petrecute iti releva ordinea fireasca, dincolo de monotonia dezordoanta a unei normalitati impuse. si astfel pricepi ca... poate cele mai dificile decizii sunt si cele mai indicate, ca uneori incercam prea mult si alteori unde nu trebuie dar ca nimic nu este o intamplare oricat de accidental ne-ar parea, si cand o sa adunam destule accidentele unul langa altul si privim imaginea de ansamblu... atunci si doar atunci intelegem.
* ajungem des aici, poate nu in acelasi pat si poate nu la aceeasi ora si nu intelegem mai apoi cum de reusim de fiecaredata sa uitam solutia si sa ne pierdem in graba si in temeri... caci numai atunci cand bataile se aud domol si ochii incet isi gasesc odihna... de fiecaredata cand ajung aici.Photo: Just Sleep by thebjoernsons