Dimineata noptii serii zilei de ieri.

De la aerul statut, de la calm si cald, deschidea sovaitoare usa de la scara de bloc de dincolo de care se strecurau cateva frisoane suieratoare. Impactul cu frigul, aerul tare si proaspat, jilav au incodrat-o. Simti un usor tiuit in urechi, detasare si in acelasi timp constientizarea propriei respiratii.
E o galagie surda dimineata la ora primelor raze de soare, cand Soarele se alunga cu Luna, cand somnorosii se cearta cu dimineata si regreta patul confortabil si cald din care s-au dezlipit atat de greu. Lumea trecea posomorata si zgribulita pe strada, incruntati din indispozitie si lipsa confortulul de care s-au despartit, presati de timp si de preocupari. Luptandu-se cu frigul, nici ea nu avea o dispozitie deosebita dar, cum ea nu lipse geana pe geana toata noaptea si cum azi nu avea nimic de facut, se simtea oarecum detasata de rumoarea aceasta stradala fortata de circumstante.
Era seara la ora sase. Atunci aflase oarecum primele detalii. Avusese o zi plina; si acum isi aducea atat de bine aminte placutul sentiment de bine cand a intrat in casa dupa atata stres si agitatie personala precum si a celor din jur. Poate ca oboseala a ajutat-o sa primeasca mai bine vestea, poate creierul a dictat intregului corp sa isi pastreze energia pana la odihna sau poate pur si simplu devenise de ceva timp idiferenta. Acum prin frig, ascultandu-si pasii si respiratia, prin aburii calzi pe care ii expira intrezarea detasat crampeie aleatorii ale serii precedente, spargandu-i-se usor de fata, cu cat ea inainta, lasandu-i o umezeala rece pe obraji.
Oarecum a banuit ce urma de cum l-a gasit sezand la masa in bucatarie, cu un aer grav si absent, sprijinit cu spatele de calorifer, cu capul sustinut de o mana, privind in gol catre tigara din mana care ardea in van. Isi aprinse si ea una acum, inspirand incet, transpusa.
Nu isi mai aducea aminte exact cand l-a cunoscut sau cand a fost prima cearta. Timpul isi facuse treaba, rutina si experientele te indeparteaza treptat de detalii atunci cand te pierzi oarecum in mijlocul lucrurilor. Asta era! Se pierduse, de ceva timp; poate pe sine, poate altceva. Abia intrata in casa, fata in fata cu inevitabilul, n-a putut da inapoi. S-a apropiat si ea usor de masa, deschieiandu-si paltonul, lasand usor sa ii lunece geanta din mana langa scaunul pe care s-a asezat. A fost scurt si suficient in detalii si a plecat apoi, cum ea nu a schitat nicio alta reactie decat sa incline din cap si sa aprobe.
Si acum ca si atunci au inceput sa ii dogoreasca obrajii, o empatie fata de EA cea de aseara, smulgandu-i o lacrima timida pe care o sugruma lucid, stergand-o cu maneca puloverului. Ratacea pe strazi fara tinta, evitand totusi strazile mai circulate. Ii era oarecum ciudat sa se plimbe singura, s-a simtit de-odata stingherita de acest gand si descoperita, poate o prima constientizare a singuratatii. 
A evitat acest gen de ganduri noaptea. A zacut in pat ore in sir, nemiscata privind nepasatoare in gol, ratacind ca si in aceasta dimineata dar evitand ganduri mari. Nu era negare, ci o detasare de care avea nevoie, nu era indiferenta dar nu mai vedea sensul acum sa isi faca rau. Toate lucrurile au o finalitate, unele mai longevive, unele sunt scurte atunci cand au luat nastere din compromis. 
Si-a continuat drumul, intorcandu-se acasa, lasand in spate seara si noaptea nedormita, strada, dimineata, firgul si primele raze de soare, multimea de oameni agitati si anxiosi, compromisul si a imbratisat noutatea singuratatii si caldura plapumi, lasandu-se sa alunece lin catre somnul linistit.

A Bullet In The Head

* e acolo. oricat vrei sa ignori, sa refuzi realitatea, tot de ce iti e frica e acolo, un glont adanc infipt in cap, care si-a fortat traiectoria prin creierul tau. fatalitatea e iminenta in pofida impotrivirii. totul are un sfarsit si orice sfarsit da nastere unui nou inceput, ciclicitatea inerenta vietii. liantul uman care leaga aceasta prapastie dintre finalitati si inceput este realizat de temeri. incepem ceva nou pentru ca ne e teama sa nu amortim, sa nu ramanem singuri, sa nu ne pierdem in nimicul dintre. incepem mereu ceva cu teama repeatarii greselilor si cu speranta noutatii. procesul incepe si teama ramane lipita de noi ca o umbra prevestitoare, ne e teama de noi, sa nu [mai] gresim, de altii sa nu ne insele increderea, de accidentele aleatoare care ne pot schimba planurile intr-o clipa si mai apoi, prevestind sfarsitul, mai mult sau mai putin auto-indus, paranoic sau printr-o simpla obervatie obiectiv-pertinenta, ne temem de esec. ne e frica sa pierdem ce ne dorim si inca nu am avut, ce avem, sau ce am fi putut avea daca semnul ecuatiei ar fi fost diferit.

*  se zice ca... cel mai indicat e sa ii dai drumul si sa incerci sa mergi mai departe. se zice ca trecutul ramane neschimbat si ce rost are sa te mai preocupi cu el cat timp prezentul iti ocupa tot timpul si ai de construit un viitor? e adevarat, factic trecutul ramane imuabil, dar.. poti sa traiesti tu cu tine, sa dormi noaptea linistit fara sa stii ca ai facut tot ce se putea face, ca ai raspuns la toate intrebarile, ca nimic nu a ramas neclar si sa poti sa pui exact degetul pe problema in cauza? nu! de aceea revenim mereu si mereu peste trecut, aplecati asupra lui, privindu-ne reflexia propriilor greseli, regasindu-ne in ele, in temerile ca am putea repeta exact aceleasi decizi daca nu intelegem unde am esuat. e o imagine dezolanta, o oglinda sparta in mii de cioburi in care ne vedem propria imagine distorsionata. incercam sa mutam cioburile, sa le potrivim, uneori ne taiem mainile si incetosam cioburile cu sange. agonia, durerea, diversele variante imposibile si cele gresite, imaginile dezolante, trunchiate, ireale si schimonosite, patate, toate fac parte din acest proces interminabil care te poate face sa iti pierzi mintile... sau te poate elibera.

* mereu se repeta acelasi fragment, o data, si inca o data, si inca o data, si inca o data, un nou inceput, temerile pe care le simti in stomac si in muschi odata ce simti ca pieptul se misca si o usa se deschide, aducand cu ea ecoul aceleasi oglinzi sparte, zgomotul impactului si cioburile care cad si se ciobesc bucata cu bucata. ecoul devine din ce in ce mai detaliat cu fiecare repetare, usa deschisa care lasa inlauntru privirea sticloasa a necunoscutului, care se izbeste de oglindirea necunoscutului din trecut, familiaritatea care zdrobeste claritatea pierzandu-ne in mii de bucati. prea covarsitoare familiaritatea, prea mult timp petrecut incercand sa te imunizezi ca acum sa cedezi asa usor, ti-e prea teama desi te-ai inveninat indeajuns incat sa fii in sevraj, e prea frustrant sa fii fortat sa inchizi iar ochii, dupa atata timp cat ai invatat sa ii tii deschisi, si sa privesti in intunericul din tine, incercand sa distingi forme din noile trairi cu familiaritatea formelor din trecut. strangi ochii tot mai tare si incerci sa tipi... un zbierat mut. nu te auzi... auzi doar respiratia rapida, extensiva datorita fortarii, si ritmul rapid si sacadat al inimii inspaimantate de surzenia acestui cosmar. te adancesti tot mai mult in venin si nu poti face nimic sa te slavezi, se va intampla din nou, e iminent, nu te poti auzi oricat tipi. te-ai pierdut. 

* nu mai poti sa deschizi ochii si sa desclestezi maxilarul, misti convulsiv si repetat capul negand cu toata fiinta faptul ce se deruleaza in pofida imposibilitatii. intr-un cosmar nu exista alb sau negru, din suma de variante posibile si imposibile toate deciziile sunt gresite. reveria urmata de revenirea la realitate ne infatiseaza totul neclar, tot ce avea sens in vis acum isi pierde logica, nu exista posibilitati infinite, magie sau imposibilul oniric realizabil, brusc reveria se transforma in delir: realitatea devine cosmarul, un vis urat fara sansa de trezire atunci cand te lovesti sau cazi in gol. fiecare umbra, fiecare colt, fiecare unghi neglijat de vigilenta noastra ascunde in el o farama din teama, uneori chiar noi le ascundem acolo incercand sa uitam... praful maturat sub covor. mereu ne bantuie din aceste ascunzatori trecutul si cu el temerile, ne vaneaza. ecoul revin si repetabilitatea sa iritanta iti iduce din nou delirul, incepi sa devii iritabil si ai impresia ca toata lumea e vinovata ca ti-a readus aminte, pentru ca nu mai poti duce mai departe povara vinovatiei. delirul se transforma intr-o calatorie la balci, un carusel care trebuia sa te duca in copilarie, printre culori si miros de vata de zahar, in mijlocul familiarului varstei fara de griji si suparari. dar viteaza devine din ce in ce mai mare, acul patefonului pare sa zgarie placa si sunetul sa se deterioreze enervant, mastile si fetele se scurg in fluenta vitezei cu care te invarti, se lichefieaza schimonosindu-se si rasetele vesele se transforma in batjocora, culorile devin tipatoare, sunetul tot mai iritant, totul isi pierde din forma si sens si te invaluie in delirul nebuniei, tipi din nou si din nou si... din nou nu te auzi. revii in surzenie cand redeschizi ochii, asudat, confuz, rusinat. dar e deja acolo, sa instalat, dorinta de a te trezi in acest vis real si sa incerci sa il schimbi, si odata cu dorinta se infig si mai adanc temerile. viata e o ruleta ruseasca dominata de alb sau negru: risti sau absentezi.

* trecut de prea multe ori prin ciclicitatea aceasta, avand un vast precedent in urma ta, dorinta care se infiripa sa vrei in nou te reprima, te desgusta. te desgusta sentimentul ca esti slab si neajutorat in fata pasiunilor, dominat fiind de frica de a pierde ce ai, ce ai putea avea sau de a nu ajunge sa primesti ceea ce iti doresti. risti sau absentezi. rascrucea, momentul in care capul instictiv se intoarce privind peste umar, te fac sa treci prin acest intreg proces de retraire: cosmarul, oglinda, greselile, ecoul, teama, blaciul, cosmarul din nou, teama din nou, delirul... nu conteaza cat ai incercat si reusit sa iesi din groapa si sa urci la suprafata, o clipa e deajuns sa ajungi din nou pe fundul abisului privind cu jind la licarirea stelelor. problema cu visele si povestile e ca niciunele nu sunt reale, printul nu va trezi niciodata frumoasa adormita cu un sarut, sarutul este trezirea lui la realitate, in cosmar, gustand de pe buzele ei pelinul, gustul dulce-amar al mortii ireversibile. totul este un joc risti sau absentezi. moartea este inevitabila, nu exista final fericit si nici nemurire, castigul jocului este insasi jocul caci finalul este sinonim fatalitatii macabre. risti sau absentezi, frica te determina sa joci precaut, sa te imunizezi, sa iti blochezi intregul sistem emotional si sa ramai rece, absent, dar in felul acesta nu faci altceva decat sa te obisnuiesti cu raceala mortii pentru ca fara pasiune e ca si cum ai fi mort, riscul este cel care diminueaza gustul naclaios al fricii, te aduce pe marginea gropii, la limita si te face sa mergi pe un fir subtire, sa depasesti limita, peste goapa, peste trecut, un salt mortal fara plasa. te alimenteaza adrenalina, dorinta de a ajunge la capat, distanta pare infima si realizabila si.. acolo, pe fir, depasind limita, deasupra gropii, haul pare inexistent. frica se chirceste in agonie, pieptul e exaltat sub violenta inimii, pupilele se maresc in sevraj, pumnii inclestati...
 * nu exista decizii... doar aceast fir subire, o linie dreapta, deasupra prapastiei de pe fundul careia continuam sa ne cataram pentru ca mai apoi sa ne depasim iar limitele, strabatand liantul dintre temeri si idealurile cu sanse mici de realizare, peste abisul greselilor precedente. butucul revolverului se roteste incet si iminent sub presiunea tragaciului pe care il apesi iar zgomotul declansaorului te face sa strangi ochii, glontul precedent, adanc infipt in creier, vibreaza repornind ecoul, speri de data asta sa fie o impuscatura fara glont, simti vuietul, reamintirea mirosului de praf de pusca si deziluzia caderii in gol, pe fundul abisului, rasfrante pe cioburile oglinzii. mai apoi intervine iluzia falsei auto-protejari si te intrebi de ce ai facut-o din nou, si de ce ti s-a intamplat chiar tie, de ce s-a intamplat cand nimic nu iti dadea de banuit ca o sa cazi, speri de data asta macar sa rateze.. te ridici incet privind peste cioburile rasfirate, parcurgand in minte un traseu catre punctul de origine al impactului din momentul casarii, traiectora glontului... aceeasi traiectorie a glontului. iti revine apoi acel sentiment familiar. il acepti, il urasti, te urasti ca il tolerezi deja ca o normalitate. totul redevine clar privind mai tarziu peste umar, de pe buza gropii, rece si neapasator, temator ca... s-ar putea sa simti din nou ceva, pentru cineva. luminile se aprind, se redeschide balciul, firul se intinde peste groapa, delirul reincepe, lumea te aclama, clovnii te imping usor zambind spre limita si iti arata linia dreapta peste groapa si... ii inmaneaza revolverul zambind complice catre public, ti se ofera alegerea in absenta plasei de prindere. pornesti pe fir, lumea aclama frentetic.. finalul e iminent si.. simti dezechilibrul, caruselul se invarteste din nou ametitor o data cu groapa asupra careia atarni si salvator ridici revolverul si tragi... BANG! un stegulet comic iese din pistol si clovnii zambesc, apaludand, incantati de truc. totul devine clar si nu iti vine sa crezi ca ai ajuns dincolo, ca ai ratat! te intorci fericit sa vezi ce urmeaza si deschizand usa urmatoare... e o noua arena de circ o alta groapa cu un fir subtire si ti se inmaneaza alt revolver... multimea, rasetele, ecolul, delir... resimti glontul din cap si te intinzi pe jos cu ochii inchisi, chircit, incercand sa te trezesti in vis, sa negi existenta gloontului, sa nu mai simti presiunea...

FOTO: Bullet by barbamagnetica 

Why It's So Quiet When It Snows?

* zgomotul surd al strazii, milioane de picuri clipocind, scurgeri, burlane, baltoace, picurii care se preling de pe umbrele, zgomotul avelopelor angrenand ploaia pe carosabil, susurul apei scurgandu-se spre calanlizari. e multa agitatie cand ploua, mult zgomot, te simti timorat oarecum, incerci sa eviti contactul cu mai orice, sa nu te stropeasca, sa nu te mazgaleasca, toata agiatati si zgomotul te oboseste, te epuizeaza. abia iti tragi sufletul pe un scaun in autobuz, ferindu-te necontenit de umbrelele ude ale celor care urca. cand ajungi acasa nu iti poti reveni, urechile iti tiuie, te simti vlaguit iar cei patru pereti ai casei te izoleaza de zgomotele ude ale ploii. adormi repede si obosit.

* canicula este poate cea mai vulgara. e prea cald, e prea istovitoare temperatura, obosesti repede, incerci sa nu faci mult efort, sa nu te consumi, incerci sa te racoresti la umbra si totusi tot simti cum ti se preling pe spate picurii de transpirtatie. esti agitat si totodata imobil, tensiunea creste in fiecare capilara, vena... mintea iti incetineste si buzele uscate gasesc prea dificil sa se miste, muscandu-le din timp in timp, tracand limba peste ele. totul pare ca se misca cu viteza uimitoare, doar timpul pare sa se oprit in loc, ca si tine, la umbra. e mult zgomot si multa miscare, masini, autobuze, oameni grabiti... totul vazut prin aburul de fata morgana, determinat de caldura degazata de cimentul incins. zgomotele par indepartate, mugind in surdina, ne-atingandu-te dat totusi obosindu-te mental.

* milioane de particule cristaline, ninge. casa e prea sufocanta, afara prea frig. totusi iesi din casa cand nu mai poti respira deloc, te imbraci mai gors decat necesar, caldura din casa te-a inmuiat destul ca sa te reprime cea mai mica pala de vant de afara. pana nu iesi afara nu iti dai seama de zgomotul din casa: de bazaitul frigiderelor, de picuratul apei de la baie de la vecinu de deasupra sau televizorul celui de vis-a-vis, nu iti dai seama de zgomotul pe care il produce apa fierbinte circuland prin tevi si calorifere si poate nici de cainele vecinei de la ultimul etaj. cand iesi afara... timpul ramane suspendat, agatat in caderea aplanata a micilor cristale de apa, urechile incep sa iti tiuie de la diferenta zgomot-liniste. cad milioane de fulgi langa tine, se sparg de beton, de masini, intre ele si totusi este o liniste fascinanta. lumina pare stranie si ai impresia ca intreg Universul se revarsa pe pamant, cu atmosfera cosmica ce suspenda miscarile, cu milioanele de stele care acum se rup din cer si se astern pe pamant. e o cadere masiva si nu se aude niciun zgomot, doar oamenii, intervenind, tulbura aceasta liniste incredibila, amplificandu-se din cauza frigului.

* de ce e asa de liniste cand ninge?...

Foto: silence by freakeesh