A Bullet In The Head

* e acolo. oricat vrei sa ignori, sa refuzi realitatea, tot de ce iti e frica e acolo, un glont adanc infipt in cap, care si-a fortat traiectoria prin creierul tau. fatalitatea e iminenta in pofida impotrivirii. totul are un sfarsit si orice sfarsit da nastere unui nou inceput, ciclicitatea inerenta vietii. liantul uman care leaga aceasta prapastie dintre finalitati si inceput este realizat de temeri. incepem ceva nou pentru ca ne e teama sa nu amortim, sa nu ramanem singuri, sa nu ne pierdem in nimicul dintre. incepem mereu ceva cu teama repeatarii greselilor si cu speranta noutatii. procesul incepe si teama ramane lipita de noi ca o umbra prevestitoare, ne e teama de noi, sa nu [mai] gresim, de altii sa nu ne insele increderea, de accidentele aleatoare care ne pot schimba planurile intr-o clipa si mai apoi, prevestind sfarsitul, mai mult sau mai putin auto-indus, paranoic sau printr-o simpla obervatie obiectiv-pertinenta, ne temem de esec. ne e frica sa pierdem ce ne dorim si inca nu am avut, ce avem, sau ce am fi putut avea daca semnul ecuatiei ar fi fost diferit.

*  se zice ca... cel mai indicat e sa ii dai drumul si sa incerci sa mergi mai departe. se zice ca trecutul ramane neschimbat si ce rost are sa te mai preocupi cu el cat timp prezentul iti ocupa tot timpul si ai de construit un viitor? e adevarat, factic trecutul ramane imuabil, dar.. poti sa traiesti tu cu tine, sa dormi noaptea linistit fara sa stii ca ai facut tot ce se putea face, ca ai raspuns la toate intrebarile, ca nimic nu a ramas neclar si sa poti sa pui exact degetul pe problema in cauza? nu! de aceea revenim mereu si mereu peste trecut, aplecati asupra lui, privindu-ne reflexia propriilor greseli, regasindu-ne in ele, in temerile ca am putea repeta exact aceleasi decizi daca nu intelegem unde am esuat. e o imagine dezolanta, o oglinda sparta in mii de cioburi in care ne vedem propria imagine distorsionata. incercam sa mutam cioburile, sa le potrivim, uneori ne taiem mainile si incetosam cioburile cu sange. agonia, durerea, diversele variante imposibile si cele gresite, imaginile dezolante, trunchiate, ireale si schimonosite, patate, toate fac parte din acest proces interminabil care te poate face sa iti pierzi mintile... sau te poate elibera.

* mereu se repeta acelasi fragment, o data, si inca o data, si inca o data, si inca o data, un nou inceput, temerile pe care le simti in stomac si in muschi odata ce simti ca pieptul se misca si o usa se deschide, aducand cu ea ecoul aceleasi oglinzi sparte, zgomotul impactului si cioburile care cad si se ciobesc bucata cu bucata. ecoul devine din ce in ce mai detaliat cu fiecare repetare, usa deschisa care lasa inlauntru privirea sticloasa a necunoscutului, care se izbeste de oglindirea necunoscutului din trecut, familiaritatea care zdrobeste claritatea pierzandu-ne in mii de bucati. prea covarsitoare familiaritatea, prea mult timp petrecut incercand sa te imunizezi ca acum sa cedezi asa usor, ti-e prea teama desi te-ai inveninat indeajuns incat sa fii in sevraj, e prea frustrant sa fii fortat sa inchizi iar ochii, dupa atata timp cat ai invatat sa ii tii deschisi, si sa privesti in intunericul din tine, incercand sa distingi forme din noile trairi cu familiaritatea formelor din trecut. strangi ochii tot mai tare si incerci sa tipi... un zbierat mut. nu te auzi... auzi doar respiratia rapida, extensiva datorita fortarii, si ritmul rapid si sacadat al inimii inspaimantate de surzenia acestui cosmar. te adancesti tot mai mult in venin si nu poti face nimic sa te slavezi, se va intampla din nou, e iminent, nu te poti auzi oricat tipi. te-ai pierdut. 

* nu mai poti sa deschizi ochii si sa desclestezi maxilarul, misti convulsiv si repetat capul negand cu toata fiinta faptul ce se deruleaza in pofida imposibilitatii. intr-un cosmar nu exista alb sau negru, din suma de variante posibile si imposibile toate deciziile sunt gresite. reveria urmata de revenirea la realitate ne infatiseaza totul neclar, tot ce avea sens in vis acum isi pierde logica, nu exista posibilitati infinite, magie sau imposibilul oniric realizabil, brusc reveria se transforma in delir: realitatea devine cosmarul, un vis urat fara sansa de trezire atunci cand te lovesti sau cazi in gol. fiecare umbra, fiecare colt, fiecare unghi neglijat de vigilenta noastra ascunde in el o farama din teama, uneori chiar noi le ascundem acolo incercand sa uitam... praful maturat sub covor. mereu ne bantuie din aceste ascunzatori trecutul si cu el temerile, ne vaneaza. ecoul revin si repetabilitatea sa iritanta iti iduce din nou delirul, incepi sa devii iritabil si ai impresia ca toata lumea e vinovata ca ti-a readus aminte, pentru ca nu mai poti duce mai departe povara vinovatiei. delirul se transforma intr-o calatorie la balci, un carusel care trebuia sa te duca in copilarie, printre culori si miros de vata de zahar, in mijlocul familiarului varstei fara de griji si suparari. dar viteaza devine din ce in ce mai mare, acul patefonului pare sa zgarie placa si sunetul sa se deterioreze enervant, mastile si fetele se scurg in fluenta vitezei cu care te invarti, se lichefieaza schimonosindu-se si rasetele vesele se transforma in batjocora, culorile devin tipatoare, sunetul tot mai iritant, totul isi pierde din forma si sens si te invaluie in delirul nebuniei, tipi din nou si din nou si... din nou nu te auzi. revii in surzenie cand redeschizi ochii, asudat, confuz, rusinat. dar e deja acolo, sa instalat, dorinta de a te trezi in acest vis real si sa incerci sa il schimbi, si odata cu dorinta se infig si mai adanc temerile. viata e o ruleta ruseasca dominata de alb sau negru: risti sau absentezi.

* trecut de prea multe ori prin ciclicitatea aceasta, avand un vast precedent in urma ta, dorinta care se infiripa sa vrei in nou te reprima, te desgusta. te desgusta sentimentul ca esti slab si neajutorat in fata pasiunilor, dominat fiind de frica de a pierde ce ai, ce ai putea avea sau de a nu ajunge sa primesti ceea ce iti doresti. risti sau absentezi. rascrucea, momentul in care capul instictiv se intoarce privind peste umar, te fac sa treci prin acest intreg proces de retraire: cosmarul, oglinda, greselile, ecoul, teama, blaciul, cosmarul din nou, teama din nou, delirul... nu conteaza cat ai incercat si reusit sa iesi din groapa si sa urci la suprafata, o clipa e deajuns sa ajungi din nou pe fundul abisului privind cu jind la licarirea stelelor. problema cu visele si povestile e ca niciunele nu sunt reale, printul nu va trezi niciodata frumoasa adormita cu un sarut, sarutul este trezirea lui la realitate, in cosmar, gustand de pe buzele ei pelinul, gustul dulce-amar al mortii ireversibile. totul este un joc risti sau absentezi. moartea este inevitabila, nu exista final fericit si nici nemurire, castigul jocului este insasi jocul caci finalul este sinonim fatalitatii macabre. risti sau absentezi, frica te determina sa joci precaut, sa te imunizezi, sa iti blochezi intregul sistem emotional si sa ramai rece, absent, dar in felul acesta nu faci altceva decat sa te obisnuiesti cu raceala mortii pentru ca fara pasiune e ca si cum ai fi mort, riscul este cel care diminueaza gustul naclaios al fricii, te aduce pe marginea gropii, la limita si te face sa mergi pe un fir subtire, sa depasesti limita, peste goapa, peste trecut, un salt mortal fara plasa. te alimenteaza adrenalina, dorinta de a ajunge la capat, distanta pare infima si realizabila si.. acolo, pe fir, depasind limita, deasupra gropii, haul pare inexistent. frica se chirceste in agonie, pieptul e exaltat sub violenta inimii, pupilele se maresc in sevraj, pumnii inclestati...
 * nu exista decizii... doar aceast fir subire, o linie dreapta, deasupra prapastiei de pe fundul careia continuam sa ne cataram pentru ca mai apoi sa ne depasim iar limitele, strabatand liantul dintre temeri si idealurile cu sanse mici de realizare, peste abisul greselilor precedente. butucul revolverului se roteste incet si iminent sub presiunea tragaciului pe care il apesi iar zgomotul declansaorului te face sa strangi ochii, glontul precedent, adanc infipt in creier, vibreaza repornind ecoul, speri de data asta sa fie o impuscatura fara glont, simti vuietul, reamintirea mirosului de praf de pusca si deziluzia caderii in gol, pe fundul abisului, rasfrante pe cioburile oglinzii. mai apoi intervine iluzia falsei auto-protejari si te intrebi de ce ai facut-o din nou, si de ce ti s-a intamplat chiar tie, de ce s-a intamplat cand nimic nu iti dadea de banuit ca o sa cazi, speri de data asta macar sa rateze.. te ridici incet privind peste cioburile rasfirate, parcurgand in minte un traseu catre punctul de origine al impactului din momentul casarii, traiectora glontului... aceeasi traiectorie a glontului. iti revine apoi acel sentiment familiar. il acepti, il urasti, te urasti ca il tolerezi deja ca o normalitate. totul redevine clar privind mai tarziu peste umar, de pe buza gropii, rece si neapasator, temator ca... s-ar putea sa simti din nou ceva, pentru cineva. luminile se aprind, se redeschide balciul, firul se intinde peste groapa, delirul reincepe, lumea te aclama, clovnii te imping usor zambind spre limita si iti arata linia dreapta peste groapa si... ii inmaneaza revolverul zambind complice catre public, ti se ofera alegerea in absenta plasei de prindere. pornesti pe fir, lumea aclama frentetic.. finalul e iminent si.. simti dezechilibrul, caruselul se invarteste din nou ametitor o data cu groapa asupra careia atarni si salvator ridici revolverul si tragi... BANG! un stegulet comic iese din pistol si clovnii zambesc, apaludand, incantati de truc. totul devine clar si nu iti vine sa crezi ca ai ajuns dincolo, ca ai ratat! te intorci fericit sa vezi ce urmeaza si deschizand usa urmatoare... e o noua arena de circ o alta groapa cu un fir subtire si ti se inmaneaza alt revolver... multimea, rasetele, ecolul, delir... resimti glontul din cap si te intinzi pe jos cu ochii inchisi, chircit, incercand sa te trezesti in vis, sa negi existenta gloontului, sa nu mai simti presiunea...

FOTO: Bullet by barbamagnetica 

Why It's So Quiet When It Snows?

* zgomotul surd al strazii, milioane de picuri clipocind, scurgeri, burlane, baltoace, picurii care se preling de pe umbrele, zgomotul avelopelor angrenand ploaia pe carosabil, susurul apei scurgandu-se spre calanlizari. e multa agitatie cand ploua, mult zgomot, te simti timorat oarecum, incerci sa eviti contactul cu mai orice, sa nu te stropeasca, sa nu te mazgaleasca, toata agiatati si zgomotul te oboseste, te epuizeaza. abia iti tragi sufletul pe un scaun in autobuz, ferindu-te necontenit de umbrelele ude ale celor care urca. cand ajungi acasa nu iti poti reveni, urechile iti tiuie, te simti vlaguit iar cei patru pereti ai casei te izoleaza de zgomotele ude ale ploii. adormi repede si obosit.

* canicula este poate cea mai vulgara. e prea cald, e prea istovitoare temperatura, obosesti repede, incerci sa nu faci mult efort, sa nu te consumi, incerci sa te racoresti la umbra si totusi tot simti cum ti se preling pe spate picurii de transpirtatie. esti agitat si totodata imobil, tensiunea creste in fiecare capilara, vena... mintea iti incetineste si buzele uscate gasesc prea dificil sa se miste, muscandu-le din timp in timp, tracand limba peste ele. totul pare ca se misca cu viteza uimitoare, doar timpul pare sa se oprit in loc, ca si tine, la umbra. e mult zgomot si multa miscare, masini, autobuze, oameni grabiti... totul vazut prin aburul de fata morgana, determinat de caldura degazata de cimentul incins. zgomotele par indepartate, mugind in surdina, ne-atingandu-te dat totusi obosindu-te mental.

* milioane de particule cristaline, ninge. casa e prea sufocanta, afara prea frig. totusi iesi din casa cand nu mai poti respira deloc, te imbraci mai gors decat necesar, caldura din casa te-a inmuiat destul ca sa te reprime cea mai mica pala de vant de afara. pana nu iesi afara nu iti dai seama de zgomotul din casa: de bazaitul frigiderelor, de picuratul apei de la baie de la vecinu de deasupra sau televizorul celui de vis-a-vis, nu iti dai seama de zgomotul pe care il produce apa fierbinte circuland prin tevi si calorifere si poate nici de cainele vecinei de la ultimul etaj. cand iesi afara... timpul ramane suspendat, agatat in caderea aplanata a micilor cristale de apa, urechile incep sa iti tiuie de la diferenta zgomot-liniste. cad milioane de fulgi langa tine, se sparg de beton, de masini, intre ele si totusi este o liniste fascinanta. lumina pare stranie si ai impresia ca intreg Universul se revarsa pe pamant, cu atmosfera cosmica ce suspenda miscarile, cu milioanele de stele care acum se rup din cer si se astern pe pamant. e o cadere masiva si nu se aude niciun zgomot, doar oamenii, intervenind, tulbura aceasta liniste incredibila, amplificandu-se din cauza frigului.

* de ce e asa de liniste cand ninge?...

Foto: silence by freakeesh

Eu nu cred in imposibil.

* eu nu cred in accidente. dar cred in alegeri, in sansa si in trairi. am evitat mereu regretele si am incercat sa invat si sa ma inteleg mai bine din alegerile facute. adevarul este ca... e imposibil sa nu regreti iar timpul ramane dusmanul principal. uneori o fratiune de secunda e deajuns sa irosesti o sansa. ne definim ca oameni prin capacitati exprimative is rationale si totusi ne exprimam atat de greu si de lent trairile. ne e prea teama si traim o existenta ermetica si de multe ori disimulata. nu stim clar sa disociem intre ce vrem si ce avem nevoie, daca nu trebuie sa conicida acestea sau pe care varianta sa o adoptam in procesul decizional.
* eu nu cred in destin dar cred in scop si mijloace. nu exista predestinare dar exista mereu un scop. uneori suntem prea absorbiti de propria persoana si de binele nostru ca sa ne dam seama de la la inceput care este scopul lucrurilor ce ni se intampla. uneori intalnim oameni care sa ne ajute sa mergem mai departe - alteori ca sa ajutam noi, unele experiente sunt nefericite - altele ne satisfac asteptarile, dar, dincolo de toate acestea, mereu iesim in castig, fie ca pierdem fie daca am castigat. uneori iei decizii si de multe ori nu iti sunt pe plac, alteori o sa ranesti pe cineva cu ele ori sa te ranesti singur. dar sunt unele dati cand deciziile pe care le faci sunt cele corecte, chiar daca nu simti, chiar daca te doare, chiar daca din acel moment ceva te roade in piept, undeva simti ca e decizia buna. oare si atunci e vorba de sansa? cum poti sa nu regreti? mi se pare inuman si o ipocrizie sa zici ca nu ai regretat nimic toata viata. poti sa regreti inceputul sau sfarsitul, sau poti sa regreti ce ai fi putut avea. orice ai face o sa fie mereu ceva de regretat. peste unele trecem, peste altele nu. toti avem secrete si doar daca o sa incercam sa ignoram unele probleme nu inseamna ca nu te vor roade si mai tare cu cat incerci sa uiti. nu stiu daca istoria e repetitiva... dar asa ar fi de preferat. ii spunem a doua sansa. oare e prea mult sa ceri inca una?
* eu nu cred ca a fost o intamplare.. sigur nu am simt-o ca fiind astfel. daca stau sa ma gandesc nu a fost ceva inedit si nici surprinzator. a fost ca si cum era deja acolo si nu stiam ca o port in mine. dulcea familiaritate, genul de senzatie pe care il ai cand un miros deosebit te poarta inapoi in timp, acea piroteala si usoara senzatie de concomitenta dimensionala atunci-acum. pentru moment cred ca oricine simte ca are mai mult decat poate sa duca. poate ca e si vorba de o usoara coplesire, poate e si vorba de panica. o vezi pentru prima data fara sa ai nici cele mai mici asteptari si la un moment dat o clipa privirea iti scapa in ochii ei, ea uitandu-se la tine si pentru cateva clipe secundarul se agata imobil de privirea voastra. e un fel de recunoastere acolo, ca si cum descoperiti in ochii celuilalt ceva ce doar voi doi stiti. si te panichezi. secundarul incepe sa bata, timpul trece grabit si pana sa te dezmeticesti e prea tarziu. o sa iti aduci intr-una aminte mai apoi pentru ca a fost acolo, sansa, persoana, si ai lasat-o sa treaca si nu poti sa nu te intrebi ce ar fi fost daca eram mai atent? sau de ce nu am zis nimic?, de ce nu i-am aratat? si totul se rezuma la un vesnic ce ar fi fost daca? peste unele treci, altele te vaneaza tot timpul la fel cum unele lucruri sunt asemantoare si si se intampla mereu iar altele doar o singura data.
* eu nu cred in minuni si sunt pesimist. si totusi... daca ti se mai acorda o sansa, ce faci? data trecuta te-ai grabit si ai fost stangaci, si ai tot regretat de atunci si acum sigur o sa ai grija ca iti pregatesti totul si ai grija sa verifici fiecare decizie de cate zece ori si ajungi sa te pierzi in proces. nu am stiut sa fiu meticulos prima data iar a doua oara am aratat prea putin. dar este poate problema cea mai mica pe langa egoism. ne pierdem atat de mult in ce simtim noi si ce vrem si ce avem nevoie fara sa ne dam seama ca nu intelegem de fapt esenta legaturii dintre doi oameni. nu trebuie sa il tratam niciodata pe celalalt ca mijloc pentru atungerea satisfactiei si scopurilor noastre ci ei in sine sa fie scopul si implicit satisfactia. nu trebuie sa te intrebi daca e persoana potrivita sau daca o sa te faca sa te simti implinit, trebuie sa te intrebi daca tu esti persoana potrivita si daca poti implini cealalta persoana.

* eu cred in absurd si in dezordine si in imposibil ca fiind dimensiuni supraestimate si limitate in fapt. as cere prea mult o a treia sansa dar nici nu pot sa stau de-o parte si sa ma tot intreb ce ar fi fost. sunt momentele in care intelegi ce te leaga cu adevarat de cealalta persoana si oricat de mare ar fi pretul vei lua decizia care ii va face ei bine, pentru ca oricare ar fi situatia acum ai inteles care trebuia sa fi fost scopul de la inceput. si totusi ai avut doua sanse, ai invatat din ele, oare degeaba?.. eu sper sa fie un scop final undeva dincolo de absurd si de haos, pentru ca nimic nu e imposibil.
Imagine: Impossible is nothing by riz4l