* se spune ca tot ce exista este frumos si bun, ca omul ar fi cel mai desavarsit. paradisul, Edenul, nu e altceva decat creatia demiurgului. si intradevar, creatia sa, este deosebita!...
* totusi intr-o zi Eva uitandu-se in jurul sau a descoperit... oglinda. o oglinda de cristal, cu rama de bronz infatisand un sarpe care strangea ochiul de sticla intr-o pirnsoare, muscandu-si coada. curioasa din fire, fascinata de imaginea exterioara a propiei persoane, a pierdut ore in sir uitandu-se la ea. oglinda... o mintea. si cum tot atingea ogilnda si se tot mira.. a spart-o! si mii de cioburi cioburi i-au intrat adanc in ochi. imaginea s-a inrosit si incetosat, s-a intunecat si ingustat si s-a dispersat in unghiuri reale si cele iluzorii ale reflexiilor cioburilor de sticla. totul in jur arata acum, pentru ea, groaznic.
* Adam era inca in covalescenta, pansat tot pe piept, cum demiurgul i-a scos coasta, cam stangaci, nu era doctor de fel ci artist. dorinta Evei de a vedea frumos din nou o facea sa schimbe tot in jur si sa taie cu privirea astfel incat imaginea sa fie din nou placuta vazului ei, acum alterat. gasindu-l pe Adam intins, speriata si socata de imaginea hada a companionului ei de Eden a inceput sa il taie din priviri adanc pe chip, pe pieptul bandajat... l-a taiat adanc, pana in inima, trecand de pansament, prin locul lipsa al coastei... a trecut un timp si cum Adam o iubea prea tare nu a putut sa nu o ierte.. caci in cele din urma.. Eva a inteles blestemul ce avea sa il poarte privirea ei de atunci... astfel incat... Adam si-a scos ochii din cap, si i-a ascuns in piept... i-a scos ca sa nu mai vada nimic daca Eva lui nu putea sa vada frumosul paradisiac.... si astfel... indiferenta lui oarba si ascutimea ochilor ei au transformat Paradisul in Prozaic.
* totusi... se zice ca unii oameni mai reusesc inca sa vada faramele paradisului uitat, pe semne ca dupa atata timp ochii unora au crescut la loc sau s-au mai clatit genetic de cioburi. se pare ca ascestia, precum si demiurgul, sunt artisti... poate de aceea. si uite ca.. prin creatia lor au reusit sa surprinda cadre din jurul nostrul prin care ne arata cum sa privim, niste ochelari corectori a caror lupa schimba imaginii coloritul, forma si esteticul per ansamblu. si altii au reusit sa ma vada, sa deosebeasca dar... lipsiti de talent au cazut in disgratie, batjocoriti de ceilalti fie din considerente de nebunie, fie considerati impostori ai artistilor cu dar. astfel s-au inchis, acesti observatori proscrisi, si au prins ura pe artisti.
* au vrut artistii sa rezugraveasca tot tabloul. observatorii proscrisi s-au opus.. din gelozie. si lumea a ramas la fel de urata in continuare.
* se zice ca... nu exista oameni urati... ci doar persoane care nu stiu sa ii priveasca. se zice ca nu sunt oameni ne-fotogenici... ci doar fotografi neindemanatici... orice artist care considera un kitsch apreciat de toti ARTA... se insala amarnic. ARTA nu desemneaza realitatea... ci frumosul, Edenul. Artistul este imaginea umana a demiurgului; imaginile grotesti aplaudate la scenda deschisa sunt de fapt niste falsuri artistice ale unor artisti impostori care redau uratul pentru ochii orbi si ciobiti ai celor afectati inca de blestemul edenic. adevarata opera de arta incepe cu momentul in care te opresti din a mai gasi in jurul tau ceea ce vrei sa vezi si sa privesti receptiv si impartial, dincolo de zgarieturi si peticeli... intreg tabloul si... din faramele frumusetii paradisiace sa iti descrii imaginea Edenului peirdut. poti sa privesti si sa redai o imagine... dar nicicum sa recreezi... exista un singur artist demiurg... copierea acestuia e pedepsita prin blestem... in uraciune si amar.
* insangerati amandoi... imbratisati... Adam si Eva privesc amurgul macabru coclit de rosala si de miros metalic.
Foto: Venore by Ethernity - powered by www.deviantart.com
* am ramas neclintit... in acelasi loc. incep tot mai mult sa cred ca imovabilitatea asta e o pasivitate parsiva... o fac inconstient... nu stiu exact de ce anume. poate ca este vorba de o fobie a esecului, sau o comoditatea care imi confera genunchii nezgariati ...cert este ca nu am mai cazut si nici nu m-am indepartate... dar nici departe nu am ajuns.
* i-am zis 'eu tot aici sunt! - nu fii copil, imi venea a-i spune, dar mi-era teama sa nu ma inteleaga gresit - nu am plecat nicaieri!' era poate foarte tulburata... iar eu prea departe sa-i surprind privirea desarta si nelinistita scurgandu-se neimpacat pe obraji, pe umeri.
* stiam! da!... stiam ca poate va fi asa cumva din cand in cand... dar nu ma asteptam la o astfel de natura. ma gandeam ca o sa plangi ca o fetita dar... e fascinant modul in care pui blocaj, opresti toata lumea din as se invarti pe langa tine si tipi sa stea locului ca ai amentit! o furie fascinanta dar... inutila totusi si acompaniata de brate incrucisate in fata pieptului si batai nervoase din picior caci... intr-un final.. vezi bine... ai ametit si mai tare si.. chiar daca esti acum descarcata, esti obosita si poate si mai preocupata. nu, nu pot sa fiu acolo unde TU trebuie sa fii!.. nimeni altul decat tine..
* nu fug pt ca poate si eu sunt in impas ca si tine... undeva candva si eu am fost in punctul in care esti si ma uit... lung.. la tine si incerc sa imi aduc aminte.. sa te sprijin... sa reinvat si eu sa ma re-de-blochez.. si sa nu crezi ca am fugit sau te-am evitat vreodata[!!!], dar linisteste-te... ajuta-ma sa gasesc liniste si promit ca o sa o primesti inzecit, dar calmeaza-te. nu vezi? chiar nu vezi ca tu tipi ca toti sa se opreasca, sa nu se mai invarta in jurul tau, ca ai ametit... dar de fapt toti s-au oprit sa te priveasca cum te invarti si ametesti singura?[!?!] opreste-te! sunt aici.. stiu... e greu sa te opresti de teama sa nu ti se faca rau dupa atata invartit... de asta si eviti sa te opresti... ei si?! si mie mi-e teama! de asta m-am si oprit... asa caaa.... ia de zaboveste un pic pe banca asta cu mine, in gara... si sa vedem ce tren luam mai departe...
* mi-ar placea sa te revad acum... zambind energic, asezandu-ti usor cu mana calm peste parul infuriat... evitandu-mi privirea pentru ca ai incepe sa razi si nu vrei... dar stii ceva? te-am vazut si cand ai inchis ochii si te-ai lasat furata, pierduta in imbratisare... dadaa...
* asa ca... te astept... aici, pe banca...
G.
Foto: Spinning by ~Tainted-Sin
...pentru d-ra Ș. A. M.
* nu am mai simtit de mult implinirea dis de dimineata... starea de intreg care sa iti acopere zilnic pieptul intr-o imbratisare protectiva. undeva am si incetat sa mai astept asa ceva sa revina in rutina. undeva am pierdut sirul secundelor, apoi al minutelor, orele au trecut in nestire, zilele s-au scurs mai intai greu apoi cate doua sau trei, o saptamana poate, de-o data si incet lunile s-au insumat in douasprezece trecand de atunci mai multe de un an... dar nu am uitat... doar nu mai sper. caci supravietuirea, privind in spate, tuturor ni se va parea grea... dar in fapt... e cel mai usor lucru. cel mai greu e sa gasesti iar curaj, incredere... si ceea ce este imposibil este... sa uiti... te poti impaca in sinea ta dar... uitarea este o iluzie autodeterminata.
* nu putea clar defini ce anume crea in camera atmosfera cromatica: lumina trecuta prin filtrul perdelei, reflexia luminii din peretele de aceeasi culoare, sau invaluirea amandurora? sta in fotoliul pe care il cunoaste preabine si in care... doar acum realizeaza ca niciodata nu a stat pana acum. se regaseste si acum la fel de strain ca intotdeauna pentru ca niciodata nu i-a fost acasa aceasta incapere. soarele, pentru o clipa, porneste din nou din coltul din dreapta al geamului si se scurge pe geam spre cel din stanga incontinuu. secundele trec creionand pasaje, cadre, chipuri, sunete, miscari, zile... ani. usor incepe sa se simta dominat de frica. ii intra in oase si il ingheata, incepe sa prinda un usor tremur si scuturandu-si capul nu stie daca a facut-o sa alunge amintirile sau din cauza racelii camerei. aceeasi frica il vana si mai demult.. ca in acest spatiu se simte invers decat orice om normal s-ar simti: in pericol pentru ca nu esti singur. dar acum casa e goala si totusi... amintirile tot reusesc sa corporalizeze tacit persoane, dand viata unor fantome. nu se poate simti singur si asta il reprima... ii lasa un gust coclit in gura... i se usuca buzele pe care si le musca nervos incercand in zadar sa le umezeasca. la un moment dat se opreste din tremur... gura se abunda de saliva din nou, pupilele se maresc si respiratia intra intr-un ritm constant si lent.. acceptarea..
* cand nu poti sa obtii ceea ce vrei recurgi la surogati, la jumatati de masura, la arome identic-naturale, la esteri si alti compusi chimici care sa iti ofere doza urmatoare de tranchilizante si analgezice. esuezi lamentabil. si mai mult de atat, ajungi acasa si iti dai seama cat de desgustatoare este senzatia aceasta de complacere in nimicuri, in rahatul cotidian, cat de mult te pateaza acum, privind cateva minute in urma, un zambet fortat catre cineva incercand sa imiti o grimasa de apreciere sau un zambet de placere. intr-un final am renuntat la prefacatorii si la minciuni autoinduse si m-am educat sa ma comport impersonal, sa nu mai cer nimic si sa ma astept la the worst case scenario. surprinzator, daca incerci asta, ajungi sa aflii ca... asteptandu-te la ce-i mai rau incepi sa obesrvi ca mai toate lucrurile au tendinte dezamagitoare si accidentele fericite nu te surprind pentru ca nu sunt indeajuns de intense ca sa poata sterge mii de dezamagiri. asa ca incepi din nou sa intrii in laborator si incepi de data asta sa cauti un vaccin imunitar, il injectezi autoindus mental si apoi il pui in aplicare fortand un cadrul natural prin cauze artificiale. apoi alt caz, apoi altul... la fine esti imun. reusesti sa treci apoi prin sute de situatii oribile si singurul gest emotional pe care il poti schita este dezamagire. furie? binenteles, e normal, natural sa o simti... dar atat de repede am invatat deja sa o reprim incat nu apuca sa ajunga un gest schitat macar.
* isi aduce apoi aminte celalata camera... peretii albi, efectul de cutie. in cateva clipe este acolo ci nu aici pe fotoliu. asezat in pat, cu picioarele atingand plafonul inferior, aplecat in fata, cu mainile a caror degete abia se ating, sprijintite in coate pe genunchi... capul plecat usor in spre in fata si sucit spre stanga privind spre usa de la camera... umbra, aceea atat de familiara, bantuie din nou trasand amintiri pe peretii goi. balconul, acelasi peisaj, cerul... mereu parca desprins din cadrele-amintire decat din real... aceeasi ameteleala privind in jos, dar nu de la inaltime, acelasi not in gat... greata.. durere in piept... goliciune. apoi iar camera si singuratatea care o domina... se simte in siguranta aici? din cauza urmelor, din cauza umbrelor?.. din cauza solitidinii?.. cert este ca respira mai greu... dar parca se simte mai in largul lui... dar acum... aici.... isi priveste gandurile, pierdut, prin aer ca si cum ar urmarii fumul tigarii ridicandu-se lenes.
* dar mereu am scuturat capul si m-am dezmeticit cu gandul ca orice ar fi, dincolo... ACOLO esti TU! sa ma tii de mana... in spatiu aspatial, in perioade atemporale... TU. persoana mea, calmul meu, refugiul, linistea, intelegerea, prietenul, umarul pe care sa imi astern fruntea si gandurile, mana care sa imi rafaseasca parul la ceafa, vocea care sa imi sopteasca ca va fi bine, chiar daca nici ea nu o credea... si acum imi scutur capul... inca il mai scutur de atunci... de atunci de cand am ramas singur... si fara tine macar. am ametit de cat timp imi tot scutur capul... din scuturatul acela de dezmeticire, dinainte sa ma prabusesc spre intelegerea ta, am ajuns sa imi prind capul in maini, sa imi acopar ochii sa nu vad, sa imi presez urechiile sa nu aud si inca scutur capul pentru ca nu vreau sa cred... nu pot sa cred ca si tu m-ai parasit!!!
** si acum... intre patru pereti, fie albi fie verzi, ma simt singur si incarcerat, autoizolat de toti, scuturand capul sperand inca sa il opresc sa imi descopar ochii si sa sa imi destup mainile de pe urechi.. sa te vad atunci, sa te aud cum imi zici ca ce a fost a fost, ca va trece si ca stii sigur ca intr-o zi o sa imi revin, ca va fi bine. dar stau tot aici, in fotoliu, si nu inteleg ce anume creeaza atomsfera cromatica, si stau aici in pat privind spre usa cu capul inainte si putin sucit spre stanga, privesc de la balcon ametind, si imi tot scutur capul sa ma desmeticesc, sa te regasesc. si il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur, il tot scutur...
