Camera apare difuză iar dogoarea propriului corp o simţea inconfortabilă. De afară se aud zgomotele oraşului, care nu pare să adoarmă vreodată; dar aici se simte totuşi în siguranţă. Deşteptarea această falsă şi reveria care te rătăceşte încă prin aşternuturi îi determină o angoasă seacă. E ora 3.. broboanele de pe tâmple încep să devină reci, luciditatea se strecoară perfid şi odată cu ea şi iritabilitatea.
Se întreba de ce s-a trezit oare. Îşi deschise ochii, nu mai are niciun sens să îi ţină închişi acum şi privea absent luminile şi umbrele de pe pereţii camerei. Nu era acasă, rupt din somnolenţa, abia acum realiza. Lângă el ea dormea liniştită, un somn adânc; abia o auzea respirând. Se întoarse către ea şi încerca acum, pe întuneric, să îi desluşească chipul.
E ciudat cât de vulnerabili suntem atunci când dormim.. Ziua se încheie şi o dată cu înserarea, corpul începe treptat să renunţe în a mai opune rezistenţă oboselii. Gândurile atârnă inert, iar printre ele îşi face loc ziua de mâine. Aşezăm capul pe pernă şi încercăm să îndepărtăm gândurile, care brusc, încep să abunde gândirea, ca o ultimă răbufnire a lucidităţii înainte de a fii răpusă de somn. În cele din urmă ne lăsăm în voia oboselii, ne dezarmăm de inhibiţii şi de autocontrol, lăsăm de o parte armurile şi armele, desprindem încet masca după mască, renunţăm pe moment la expectanţe şi la frici. Astfel, în urmă, rămâne un OM.. gol şi vulnerabil, un Adam sau o Eva arhaici, rătăciţi în vulgaritatea şi nesiguranţa realităţii, o umbră vie a existenţei plăpânde a umanităţii.
Ora 4 şi jumătate.. deja. Începe să îşi dea seama ce înseamnă totuşi să dormi lângă cineva, să vrei să dormi lângă cineva. I se pare iritant şi oarecum inedit ce i se intervede în acest moment. Toate aceste lucruri, tot acest ritual, această Via Dolorosa spre tărâmul lui Oneiros şi Hypnos, această aparenţă depreciere şi totodată regresie către genuin, sunt experienţe personale şi intime şi... totuşi căutăm să le împărtăşim! De ce? Frivolitatea şi ludicul erotismului pare să fie un dar pe care îl împărtăşim cu atâta selectivitate, iar această experienţă autentică, lăuntrică de gestaţie originară, suntem dispuşi să o împărtăşim atât de uşor..
Nu ştia acum, uitându-se la ea, cum să simtă şi să se simtă faţă de ea, vulnerabil? Deşi îi era dragă şi se ştia îndrăgit, ipostaza lui de acum, îi părea că trădează tot sensul împărtăşirii, simţea cum îi penetrează încrederea şi intimitatea aceasta, analizându-i vulnerabilitatea!
Ce lucru banal aparent şi totuşi câtă umanitate această împărtăşire! Şi era ora 5 şi el pierdea vremea treaz!
O mână timidă şi fără vlagă a început să îi anine firele rătăcite după ureche, iar odată cu ea, o briză uşoară şi rece, strecurată prin geamul deschis, îi liniştii tumultul şi dogoarea. Mâna conţină să îl atingă monoton până ce pleoapele se îngemănară, iar ritmul somnolent al atingerilor s-a transformat în respiraţia liniştită, dezarmantă şi pe moment sunt iar ei doi, Adam şi Eva, rătăcind prin puzderia de stele al Universului ne creat.
Părea un miraj, dansând atât de superficial, un paradox, o fiinţă atât de plină de vitalitate, prinsă în sforile fatalităţii. Toată semnificaţia acestui flutur se pierdea deprimant în acesta secvenţă tragică: urca dezordonat în aerul infernal de cald, urca greoi sub apăsarea umidităţii prevestitoare de ploaie, forţat de vânt între cei doi pereţi de beton ai blocului, readus la distanţă şi mai apoi lovit iar de pereţi.
Nu dădea semne să fi obosit. Uneori mai cobora dar urcă la loc. Părea că durează de ore în şir şi ca dansul ăsta al nebuniei nu va înceta, şi totuşi timpul părea să aibe milă, să se dilate şi să stea în loc, un moment de resemnare şi tăcere pentru finalul macabru. Norii îndoliaţi prevesteau şi ei iminentă furtuna. Soarele părea nepăsător la toate dramatismele acestea. Privea în continuare dogoritor, atingând pragul de după amiază, forţându-şi parcă ultimele puteri caniculare înainte de a se stinge în valurile norilor. Aceste insistenţe şi iminenţa furtunii aruncau un joc de umbre şi lumini, trunchiate.
Nu părea să mai coboare dar nici să urce. Mă întrebam oare de ce nu se opreşte pe un pervaz sau să se aşeze vertical pe perete. Delirul acesta continuă tragic şi iritant pentru privitori. În spatele lui erau copaci şi iarbă şi flori, mai sus de bloc aşteptă Soarele infernal şi furtuna pe cale să erupă, şi dincolo.. dincolo strada şi alt bloc, mult mai înalt. Nu era un motiv logic pentru ascensiunea aceasta, aparent şi logic, futilă, şi nici atât pentru dansul aceasta absurd. Privind imaginea aceasta părea că orice speranţă care zăcea în tine, pentru bietul ăsta flutur şi mai apoi pentru tine personal, părea absurdă, mincinoasă şi otrăvitoare.
Când totul părea pierdut şi fără sens, o pală de vânt îl aduce iar la perete. Odată cu ea parcă prinde putere, începe să bată mai des din aripile satenate. A început ascensiunea. Speranţele par să prindă iarăşi sens, îţi doreşti parcă să reuşească, ţi-e teamă să nu îl doboare o altă lovitură de perete. De parcă dramatismul nu era suficient şi tensiunea din natură şi absurditatea lui de până atunci nu ar fi fost de ajuns. Fericit, nebun, poseda vântul, îl dresează, se ajută de el şi ajunge sus! Apărea şi dispărea, în dansul sau dezordonat, la margine acoperişului. Părea atât de liber acum şi mă făcea să mă simt ruşinat că mă ridicasem în picioare, mai să încep să îl încurajez şi acum mă uitam tâmp la dansul victoriei sale şi surâdeam naiv.
A reapărut de pe acoperiş şi a început să coboare leneş. Delirul reîncepea. Cum, de ce?! Era sus, era liber.. de ce acum revenea mai jos să se chinuie între pereţii încinşi, în acest cuptor urban care avea sigur să îi fie şi criptă? Nici nu am băgat de seamă rumoarea surdă care se intensifică. Tunetele se făceau tot mai clar auzite. S-a rupt cerul. Picuri mari, grei se rupeau din nori şi parcă sfârâiau.
Atunci abia părea că a revenit la realitate, abia atunci a înţeles şi el disperarea, cu ultimele puteri încercă să urce iar. Un picur mare şi alţi doi, părea pierdut; a început să coboare greoi, udat, cu o singură speranţă: să ajungă la copaci, să ajungă la iarbă, la adăpost. L-a lovit alt picur, apoi altul, apoi ploaia s-a intensificat brusc şi imaginea sa s-a pierdut în perdeaua lichidă.. Dar totul avea să se oprească în câteva momente, ca Soarele să îşi facă iar loc şi să domine peste blocuri.
"Ne întoarcem întotdeauna la povară noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit."
Prezenţă - absenţă, un continuu clar - obscur. Ce ar fi dacă într-o zi te trezeşti şi vrei să dispari o vreme, unde te duci?
Spunem că pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi trebuie să te cunoşti mai întâi pe tine, că ne regăsim în ceilalţi.. Şi totuşi vrei să fugi, să pleci, să dispari pentru ca să te recapeţi pe tine, pentru a regăsi prezenţa propriei persoane. Ajungi uneori să te simţi stingherit, absent poate şi chiar invizibil în familiaritatea celorlalţi, cine eşti? Suntem fiinţe rupte în mii de bucăţi, un cer cu o puzderie de stele înecate în întuneric şi necunoscut. Nimeni nu ştie când se stinge o stea, când dispare o parte din noi sau din ceilalţi. Era poate acolo dintotdeauna, fără să bagi de seamă. Îi simţi la un moment dat absenţa, nu ştii cum să înţelegi asta pentru că, deşi i-ai simţit mereu prezenţa, nu avea nicio semnificaţie până atunci. Dar acum, când nu mai e, simţi cum absenţa a creat un vid, o stea în minus, mai mult întuneric.
Este curios cum de mii de ani planeta asta ne învârteşte şi la fiecare rotaţie suntem altfel, cum de a doua zi, în acelaşi loc, nu ne mai regăsim..
Ce ar fi dacă trezeşti într-o dimineaţă şi să fie totul la fel, să descoperi treptat că eşti singurul om de pe Pământ? Ce ai să descoperi despre tine, ce ai să înţelegi despre ceilalţi, acum când nu mai există? Unde ai merge şi ce ai face, acum când nu mai depinzi de nimeni şi nimeni de tine? Ai rămâne legat de habituri şi familiar, de locurile în care ai trăit sau ai căuta să călătoreşti, să cauţi locuri noi? Te-ai întoarce de unde ai plecat? În mod cert, cu cât te îndepărtezi de familiar, sau familiarul se distanţează ori dispare, te resimţi.. simţi lipsa, ceva din identitatea ta se destrăma şi risipeşte ca firele de nisip dintr-o clepsidră până când nu mai rămâne niciun bob de nisip. Atunci, înstrăinat de tot, redevii altcineva, aceeaşi fiinţă, altă persoană. O fractură, o adaptare forţată.. Şi totuşi.. dacă în acel moment descoperi că eşti aceeaşi persoană, acum când familiarul pare să fii fost o iluzie, un pretext?
Singura latură pozitivă, a înclinaţiei distructive omeneşti, în călătoria noastră de la început la fine, este că în micimea noastră reuşim să lăsăm o amprentă, o urmă vagă şi ştearsă, dovada scurtei noastre prezenţe în imensitatea infinită.
Ce ar fi dacă într-o zi te-ai trezi şi ai descoperi că eşti complect absent: invizibil din toate punctele de vedere, insesizabil ca prezenţă, vizual, auditiv, din prisma tuturor simţurilor. Pentru restul lumii ai dispărea ca prezenţă, însă sinele tău ar rămâne prizonier încă aici. Ce ai face atunci, ai rămâne lângă cei dragi? Cât timp ai rezista să le vezi suferinţa? Cât de surprins ai fi să descoperi cât de mult îţi duc lipsa oameni pentru care credeai că nu însemnai nimic sau indiferenţa celor cărora credeai că le-ai lipsi cel mai mult? Realitatea dinamicii umane este pe cât de esenţială şi substanţială egal de superficială şi viciată. O să descoperi într-una din zilele astea în care eşti deja plecat, că lumea se adaptează fără tine şi încet par să meargă mai departe cu viaţa lor, şi te vei ofusca şi descumpăni fără să îţi dai seama câte mii şi mii de bucăţi din tine au rămas în fiecare şi cum zi de zi exişti prin ei mai departe. Absenţa şi durerea e a ta că nu poţi face nimic, că nu poţi să înţelegi pe deplin, acum când eşti doar un spectator! Durerea şi bucuria lor e dovada importanţei tale şi tu nici acum, când eşti mai important că niciodată, nu te vezi suficient.
Ce ar fi dacă într-o zi.. te-ai trezi, pentru prima dată?
