De aceea nu pot lasa sa se mai repete...

* pleca mereu ochii pierduta cu o usoara cautatura intr-o parte, in jos.. ma nelinistea un pic pentru ca.. desi ii observasem in timp trasaturile si toate miscarile, puteam sa anticipez ce va urma dar niciodata ce a fost.. la ce se gandea atat de pierduta.


* uneori avea o bucurie zglobie in ochi, o bucurie care numai un copil trist o arata foarte rar. era ceva iradiant in acel zambet si acea licarire din ochi. mi se rupea sufletul cand o vedeam. simteam si vedeam vadit ca suferise inainte. nu mai era copil, dar licarirea aceasta ramasese cumva din urma, o alta fata a aceleiasi persoane, una noua dar ratacita in alt timp.

* tot timpul simtisem ca era ceva intunecat dupa colt. era prea bine si prea dintr-o data. trecuse prea mult timp in disperare, traisem prea multe zile in agonie inspaimantandu-ma de mine insumi... in acel moment imi parea ca as pierde timp pretios sa pun sub semnul indoilelii acea liniste de dupa furtuna. imi parea ca trebuie sa recuperez timp pretios. pentru un moment uitasem sa mai fiu vigilent si calculat si am inceput sa sper.

* as minti sa zic ca nu stiam cum se va incheia. si nu pot sa imi explic daca as fi suferit mai putin daca m-ar fi surprins totul. imi tot spun ca undeva am exagerat totusi.. ar fi trebuit sa fi ramas la fel de ascutit si de atent. insa ceva murise in mine in punctul cand am cedat. nu fata de ea... pentru ea simteam la fel de intens.

* poate acelasi lucru ma aduce aici si azi. e aceeasi perioada, alt an... a trecut ceva timp.. dar ca un tipar recurent, a ramas un unghi fix, o umbra, un moment de repornire, o resetare. desi am continuat atunci sa merg mai departe.. cred, de fapt, ca nu am plecat niciodata de acolo. se mai intampla sa mai trec pe acolo si mereu simt o ghiara rece in ceafa.. pleca capul in celalta parte mergand mai departe.. ma surprind in reluarea, parcurgand si reparcurgand momentul in continuu.. chipul ei in seara aceea... zambetul inghetat.. privirea sa goala.. 'iti promit!'. oare pe ea ce o determina sa se piarda, cu capul plecat usor intr-o parte si cu ochii pironiti cu o cautatura descumpanita in jos?..

* imi placea sa cred ca am doborat imposibilul.. toti spuneau ca nu va merge si a mers.. vroiam sa cred ca va si tine chiar daca nimeni nu ne dadea vreo sansa.. poate ca nu a mers deloc.. nu avea cum sa tina.

* se spune ca iubirea in fapt s-ar putea sa nu fie o daruire reciproca, ci o simtire personala, o daruire personala prin care fiecare in noi insine ajungem sa iubim pe cineva pentru noi.. se spune ca fericirea este ceva personal.. se spune ca nu este pentru altruisti.

* uneori imi place sa ma gandesc diferit. in acele momente imi imaginez cum ar fi fost ca ea sa fi avut dreptate.. in fapt sa o fi mintit grosolan. incerc sa imi imaginez ce fel de om as fi fost ca sa inteleg ce fel de om a crezut ca sunt. si nu ma mir... pentru ca acum si mie imi pare in-credibil.

* imi pare deranjant, iritant sa constientizez ca ceea ce m-a dat peste cap cu adevarat.. nu a fost acel anticipat deznodamant, oricat de tare am cedat atunci pentru ca nu puteam accepta realitatea... nu.. cel mai tare ma taiase adanc si irecuperabil vreo doua saptamani de agonie.. o toamna blestemata inaclita in sangele amurgurilor, in sevraj.. sufocat de mirosul cadaveric al gramezilor fumegande de frunze arse intampinate de atatea ori in plimbarile infernal de lungi, departe de calustrofobica incapere... pe peretele careia ii recunosteam toate umbrele..

* am murit atunci. irecuperabil.

* am fost genul de copil, o lunga perioada de timp, bolnavicios.. genul de copil pe care il regasesti iarna la fereastra, dupa perdea, privind trist, cu lacrimi in ochi, cum se joaca ceilalti copii afara. nu mai sunt acel copil dar... se pare ca nu s-au schimbat prea multe. e totusi mai usor de trecut peste.. stiind ca nu e ceva nou.

* nu pot sa nu regret. oricine care spune ca omul nu trebuie sa regrete este un dobitoc. din regretele greselilor invatam. a fost palpitantun soi de calatorie in montagne russe, adrenalina si euforie maxima dar am ajuns la capat cu stomacul intors pe dos, cu greata, ametit si am mai descoperit si ca am fost furat.

* nu regret atat de mult ce s-a intamplat cat regret ca imi lipsesc toate acele lucruri... un moasochism patoligic, o intoxicatie psihotropica, un sevraj imbatabil, boala si frigul de afara.. de aceea.. de aceea nu pot lasa sa se mai repete.. pentru ca am descoperit ce era in spatele acelei priviri... si pentru prima data am inteles, am inteles..am inteles. nu era nimic.. din ce era intre noi. acolo era lipsa... golul.. umbra, demonul, boala... era privirea acelui copil... ascuns dupa perdea... la fereastra...

The Saddest Things To Make Us Happy

* acum e prea tarziu... ai stiut-o tot timpul... era acolo, avea sa se intample. la inceput ai negat-o. ai sperat ca o mica scapare care ai surprins'o cu coada ochiului, un mic presentiment... un crampei de frica infipt adanc in piept, nu va fi altceva decat un element intangibil. ceea ce te intristeaza cel mai tare e ca.. iti dai seama de faptul ca a devenit deja o rutina sa te redresezi si evident cazatura.

* e greu sa pornesti din nou si mereu te intrebi de ce o faci, de ce nu ai ramas la pamant, de ce te-ai ridicat? de ce ai inchis ochii si de ce ti-ai astupat urechile? de ce ai sperat inca o data sperand sa fie ultima data? raspunsul este ca: ni s-ar umple trupul de putreziciune daca nu am spera, daca nu ne-am ridica, daca pentru un moment nu am pleca un pic privirea pana ar trece frutuna. prea mult urat, mucegai si mult prea multa deziluzie. mai mult decat orice om ar putea duce. de aceea mai cadem si incet transformam durerea in putere, puterea in ura... apoi usor rationalul invinge din nou.. pentru ca experienta ne-a invatat sa redresam, sa ne oprim si sa gasim un raspuns decat sa cautam revelari chiar in semnul intrebarii.
* te urci inapoi la locul tau. iti lasi usor privirea sa se piarda in calatoria ta in timp, de-a lungul timpului, prin memorie... un singur cadru cursiv al interconectarilor, o fereastra de tren prin fata careia se succed mii de imagini si persoane si voci si sunete. din cand in cand surprinzi clar fata unei persoane, si vocea ei pe moment. apoi o imagine, un loc poate, un moment pe urma... pasaje selective din multitudinea secventelor care curg prin fata ochiului pironit in gol, intr-o clipa, la o viteza uimitoare. se rupe brusc filmul cand ai pus cap la cap colajul franturilor si ai intregul proces acum in cap. incepi sa il rearanjezi incet in liniste plasand paraca cu ochii imaginile, fiecare intr-un colt bine-stiut al camerei. intr-un final tragi aer in piept: asta e... oftezi prelung si zgomotos ca sa te auzi strangand un pic ochii, pe jumatate, ca si cum te-ai concentra... la ce urmeaza de facut probabil. dar doar de forma, nu ai nici cea mai mica idee ce va urma.
* ai avut mereu si ai si vei mai avea variante o mie poate. dar ai ajuns intr-un punct care descrie si inchide un cerc vicios. un punct al contrastelor, un punct in care nimic nu e ceea ce pare a fi si nimeni nu ajunge sa cunoasca pe nimeni.
* nu mai stii de cand ai ajuns sa umblii ingandurat pe strada fara sa mai vezi chipuri si locuri, ori cand ai ajuns sa iti aduci umerii in fata umbland cocosat sub apasarea acelorasi probleme la care ai gasit o suma de raspunsuri si rezolvari fara a gasi in fapt o solutie. nu ai mai stat drept de prea mult timp... fie iti aluneca capul cu fruntea in jos, cu o cautatura descumpanita spre pamant, in spre partea dreapta, poate langa locul in care era cineva odata si lucrurile pareau mai usor de suportat in doi... sau lasi incet capul sa se incline pe-o parte in acel unghi binedefinit al nostalgiei, catre un umar invizibil.
* ti-e sila sa mai constientizezi oboseala si vrei mereu sa crezi ca te plangi in van, ca e o iluzie, ca si altii trec prin perioade poate mai [g]rele. incepe sa iti pese tot mai mult de ceilati, poate tot din cauza sperantei, poate pentru ca nimanui nu ii pasa se tine, poate pentru ca si tie a ajuns sa nu iti mai pese de propria persoana.. poate.. totul pluteste sub vaga impresie ca stiind deja atatea ai ajuns sa ai o sumedenie de cunostinte si in fapt nicio solutie nu se preteaza realitatii clipei urmatoare sau aceleasi persoane la un interval de milisecunda.
* pentru ca totul se schimba... cu totii ne adaptam, spunem ca supravietuim.. pentru ca vrem sa ne legam cu orice pret de vesnicul lant al cauzalitatilor si sa speram ca actiunile de acum sa determine voitele si doritele actiuni viitoare... fara sa luam seama, in naivitatea noastra, de faptele trecute, de greseli ori se scapari, de interdependenta continua si imuabila intre noi si ceilalti, intre actiunile noastre si reactiunile lor indirect influente si rasfrante asupra situatilor celor ce vor veni... natura se adapteaza ca si habitat pentru animalele care o populeaza, ele se adapteaza habitatului si totul devine o continua simbioza si o continua schimbare. oare de cat timp am ajuns NOI oamenii sa ne parazitam reciproc pentru o farama de bine?

* si stiu bine ca e prea tarziu acum, si nu iti spun tie toate acestea, pentru ca nu ai intelege. poate pentru ca nu ne-am adaptat reciproc... poate pentru ca te-ai adaptat pentru alt mediu sau tu, ca mediu, te-ai adaptat altui specimen.... sau poate ca am renuntat demult sa ma mai adaptez si am renuntat sa mai fiu parazitul altuia... nu stiu daca asta e o schimbare semnificativa, dar stiu ca eu nu mai pot fi asa. falsul, uratul, neadevarul, murdaria... lucrurile care ne fac sa inchidem ochii si sa ne astupam urechile... acele infinite lucruri din jurul nostru de care avem nevoie, acele lucruri fara de care nu am mai reusi sa realizam ca e ceva mai trist in lumea noastra decat ceea ce se afla in noi...

Photo: Kill the Cat that Kills the Bird? - Jillian Tamaki, http://www.jilliantamaki.com/

Pains, Demons and Other Dark Corners Of Our Mind

* prima cazatura si ai crezut ca nu te vei mai ridica. nu mai era ca atunci cand erai mic si te rasturnai din fuga impleticita uitandu-te mai apoi de jos spre reactia mamei. acum erai ceva mai mare si mama nu era in preajma sa te ridice ori sa ghicesti daca trebuie sa plangi sau nu. ti-a luat cateva secunde; te speriasei. ai plans. dar ti-ai sters ochii, te-ai intors de pe burta sezand pe jos privind tulburat catre genunchii zdreliti si insangerati si coatele julite. cazatura in sine nu a durut si ai lacrimat pt ca te speriasei. acum; acum incepi usor sa simiti un vaiet cum creste in tine si ai vrea sa plangi. sangele incepe usor sa iasa prin zgarieturi si incepi sa simti mii de intepaturi usturatoare. ai vrea sa plangi... incepi sa lacrimezi. tii in tine, sunt prea muti copii prin preajma. te ridici gemand si lacrimand si pornesti incet spre casa. oooh! atat de lung pare drumul. durerea... rusinea fata de copii care te insotesc, unii intrebandu-te cum te simti, altii poate amuzandu-se.. ai vrea sa inchizi ochii si sa fii deja in casa, in pat poate; in siguranta sub plapuma... pe perna moale.
* ai si uitat cat timp a mai trecut. ai mai tot cazut de atunci. in timp nu ai mai plans si poate chiar, dincolo de injurii, acum ajungi sa razi dupa. ceea ce ai uitat COMPLET este tulburarea aceea... uitandu-te la rani cu o cautatura speriata imprejur.. refacand o clipa in cap cazatura. cum naiba s-a intamplat? nu mai erai bebelus.. crescusei si in mod normal nu mai aveai de ce sa ai probleme in a te deplasa cu varii viteze in pozitie perpendicular-bipeda. acum te ridici si mergi mai departe, uiti. nu iti mai pasa. nu te mai intrebi nimic. esti prea preocupat in micul tau univers. ai uitat sa mai inveti din cazaturi. ai ajuns dominat de ignoranta. esti nepasator. esti rece. NU AI CRESCUT ci ai devenit altcineva, complet dezinteresat de siguranta sinelui, vesnic egoist si mereu la fel de speriat sa privesti in spate. inspamantat sa refaci pasii, sa infrunti caderea, sa inveti, sa regreti.

* a trecut timpul. acum te minti; o stii. la un moment dat aveai inca in tine capacitatea de a iti da seama ca majoritatea placerilor sunt nefolositoare ori chiar daunatoare. dar... ai reusit incet sa sadesti in mintea ta un demon, o samanta spurcata. te-ai saturat sa incerci, ai obosit sa mai incerci sa faci totul bine, sa faci sacrificii si sa depui eforturi mai mari decat te asteptai. ai ajuns sa stai de-o parte, sa privesti pe altii cum cad incercand si sa te amuzi si sa razi de ei la fel cum faceau acei copii de care iti era rusine, cand cazusei, atunci demult, cand erai mic. iti faci rau pentru ca iti face placere. ai pornit-o pe un drum alunecos si sumbru, o stii si iti place pentru ca nu mai depui efort si faci ce iti place.
* la un momen dat in toata pierzania asta se intrevede... un colt din ceea ce ai cautat totdeauna. nu te mai intrebi de capcane ori de ce acum cand nu mai cauti ti se arata. incepi sa tragi de el si iti apare in fata mai mult decat colutul si posibilitatea sa tragi mai mult, sa iti fie mai bine, sa ai tot. ok... de la inceput faci cateva sacrificii si schimbi in bine cate ceva ca sa faci totul sa mearga bine, negociezi. nu renunti de tot la metehnele tale. renunti la o parte. tu zici ca e indeajuns. e bine. un timp... e bine.

* ai cazut... ultima data. cumva stii ca va fi ultima pentru ca nu vei mai avea dupa rezerve sa mai 'alergi' deci nici sa cazi... esti coplesit. nu poti plange pentru ca fata inspaimantatoare a incredibilului devenit real te-a paralizat inca din simturi. primul gand nu e catre durere, rani ori cazatura. nici sa intelegi cum s-a intamplat nu incerci inca. primul gand... e ca o sa innebunesti. prima intrebare care iti vine este cum naiba ai putut sa fii un om atat de orb si de prost?! al doilea gand este furia. adrenalina pulsand prin vene iti plimba sangele cu asa viteza incat simti tot corpul arzand cu tine de ura si dorinta de razbunare. apoi, dupa mult timp, iti dai seama ca faptul e consumat si obosesti sa te mai chinui sa mesteresti planuri diabolice. iti alungi si demonul. incepi sa simti durere, sa iti vezi ranile, sa analizezi si sa te ingrozesti de 'bilantul' pierderilor: ai ajuns chior de un ochi, schiop de un picior si surd. stii acum ca nu mai poti merge mai departe. stii ca niciodata nu vei mai avea incredere in ceea ce vezi pentru ca nu stii cat de bine vezi. si nu vei mai putea asculta pe nimeni niciodata. asa ca ramai pe loc. incepi sa te vaiti tie insuti... si mai apoi tuturor. simti parca.. lumea asta nedreapta... ti-a stirbit posibilitatea de a mai avea ceva.. de a mai lupta. toti sunt devina si tu deja ai capitulat in disgratie.

-----

* a trecut timp si de atunci. te-ai rafacut. ai ambii ochi, doua picioare si auzi foarte bine cand vrei. toata gravitatea pierderilor a fost considerabil exagerata. esti gata de drum. ca nou. ai resurse. ai rezerve. dar... ai avut atunci dreptate.. ti-ai pierdut mintile, ti-a crapat inima si odata cu ea insusi vointa. singurul lucru care il faci e sa stai incruntat in coltul tau intunecat, sa fierbi in nervii esecurilor, sa urasti patimas. acum in nebunia ta reusesti sa patrunzi dincolo de aparente catre cele mai ascunse intelesuri. ti-ar fi folosit asta odata... dar acum.. acum e un motiv in plus sa te roada ciuda si invidia pe un copil prost care nu s-a invatat niciodata sa mearga atent, care nu s-a oprit niciodata din cazaturi, care nu s-a oprit nici cand stia ca greseste. prea tarziu... si fara sens acum. nu exista chirurgi care sa extirpeze imbecilitatea umana. ramane acolo ca un simbol al imperfectiunii umane si se afla acolo de cand Lucifer s-a prabusit si Adam si Eva au cazut langa el.


Foto: from Fall Of Man by Albrecht Dürer