Ce ar fi daca intr-o zi..

Prezenţă - absenţă, un continuu clar - obscur. Ce ar fi dacă într-o zi te trezeşti şi vrei să dispari o vreme, unde te duci?

Spunem că pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi trebuie să te cunoşti mai întâi pe tine, că ne regăsim în ceilalţi.. Şi totuşi vrei să fugi, să pleci, să dispari pentru ca să te recapeţi pe tine, pentru a regăsi prezenţa propriei persoane. Ajungi uneori să te simţi stingherit, absent poate şi chiar invizibil în familiaritatea celorlalţi, cine eşti? Suntem fiinţe rupte în mii de bucăţi, un cer cu o puzderie de stele înecate în întuneric şi necunoscut. Nimeni nu ştie când se stinge o stea, când dispare o parte din noi sau din ceilalţi. Era poate acolo dintotdeauna, fără să bagi de seamă. Îi simţi la un moment dat absenţa, nu ştii cum să înţelegi asta pentru că, deşi i-ai simţit mereu prezenţa, nu avea nicio semnificaţie până atunci. Dar acum, când nu mai e, simţi cum absenţa a creat un vid, o stea în minus, mai mult întuneric.

Este curios cum de mii de ani planeta asta ne învârteşte şi la fiecare rotaţie suntem altfel, cum de a doua zi, în acelaşi loc, nu ne mai regăsim..

Ce ar fi dacă trezeşti într-o dimineaţă şi să fie totul la fel, să descoperi treptat că eşti singurul om de pe Pământ? Ce ai să descoperi despre tine, ce ai să înţelegi despre ceilalţi, acum când nu mai există? Unde ai merge şi ce ai face, acum când nu mai depinzi de nimeni şi nimeni de tine? Ai rămâne legat de habituri şi familiar, de locurile în care ai trăit sau ai căuta să călătoreşti, să cauţi locuri noi? Te-ai întoarce de unde ai plecat? În mod cert, cu cât te îndepărtezi de familiar, sau familiarul se distanţează ori dispare, te resimţi.. simţi lipsa, ceva din identitatea ta se destrăma şi risipeşte ca firele de nisip dintr-o clepsidră până când nu mai rămâne niciun bob de nisip. Atunci, înstrăinat de tot, redevii altcineva, aceeaşi fiinţă, altă persoană. O fractură, o adaptare forţată.. Şi totuşi.. dacă în acel moment descoperi că eşti aceeaşi persoană, acum când familiarul pare să fii fost o iluzie, un pretext?

Singura latură pozitivă, a înclinaţiei distructive omeneşti, în călătoria noastră de la început la fine, este că în micimea noastră reuşim să lăsăm o amprentă, o urmă vagă şi ştearsă, dovada scurtei noastre prezenţe în imensitatea infinită.

Ce ar fi dacă într-o zi te-ai trezi şi ai descoperi că eşti complect absent: invizibil din toate punctele de vedere, insesizabil ca prezenţă, vizual, auditiv, din prisma tuturor simţurilor. Pentru restul lumii ai dispărea ca prezenţă, însă sinele tău ar rămâne prizonier încă aici. Ce ai face atunci, ai rămâne lângă cei dragi? Cât timp ai rezista să le vezi suferinţa? Cât de surprins ai fi să descoperi cât de mult îţi duc lipsa oameni pentru care credeai că nu însemnai nimic sau indiferenţa celor cărora credeai că le-ai lipsi cel mai mult? Realitatea dinamicii umane este pe cât de esenţială şi substanţială egal de superficială şi viciată. O să descoperi într-una din zilele astea în care eşti deja plecat, că lumea se adaptează fără tine şi încet par să meargă mai departe cu viaţa lor, şi te vei ofusca şi descumpăni fără să îţi dai seama câte mii şi mii de bucăţi din tine au rămas în fiecare şi cum zi de zi exişti prin ei mai departe. Absenţa şi durerea e a ta că nu poţi face nimic, că nu poţi să înţelegi pe deplin, acum când eşti doar un spectator! Durerea şi bucuria lor e dovada importanţei tale şi tu nici acum, când eşti mai important că niciodată, nu te vezi suficient.

Ce ar fi dacă într-o zi.. te-ai trezi, pentru prima dată?

Insomnia (basm popular)

M-am considerat mereu o persoana bolnavicioasa.. spunand ce gandesc, spunand adevarul cand nimeni nu voia sa il cunoasca, dorind naturalul in locul sinteticului, observand in tacere cum totul este atat de anticipabil, simplu si cat de mult ne complicam. Am dorit mereu diferitul, ritmul domol, substantialitatea dincolo de forma, urand iubirea pentru ca este egoista si falsa, pentru ca ,odata ce te-ai inveninant cu pathos, nu poti sa revii la altruism, toleranta ta la absenta daruirii devine inexistenta. Nimeni nu se mai daruieste, ci doar facem mici gesturi gratuite, cu obligativitate fata de cealalta persoana, care este nevoit sa hraneasca vidul celuilalt.

Sinceritatea, daruirea, devotiunea, moralitatea, responsabilitatea si claritatea nu au loc in aceasta lume dominata de nevoie de atentie, singuratate, pasiune, desfrau si egocentrism si cu cat lama ascutita si sigura a realitatii se apropie de simtire cu atat mai mult fugim de adevar, adancindu-ne in somnul adanc, in visare.

"All that we see or seem 

Is but a dream within a dream."

Nimeni nu se trezeste. Lumea asta nu mai are nevoie de eroii din povesti care sa trezeasca 'frumoase adormite' pentru ca povestile nu mai devin reale, realitatea a devenit insasi o poveste, un scenariu premeditat de desirabilitate, cu castele protectoare in ale caror temelii il zidim pe celalalt in calea balaurilor nostrii. Se spune ca eroul a ramas langa cadavrul Frumoasei Adormite, visand si el la un happy ending pana la adanci batraneti.

Toti cauta un refugiu de la realitate, un colt de siguranta, o alta persoana cu care sa impartim un somn adanc si gol si care sa ne ia cosmarele. Nimeni nu incearca sa isi mai implineasca visele pentru ca este mai usor sa visezi realitatea dorita decat sa o construiesti, asa ca umplem vidul celuilalt cu cosmarele noastre si visam nestingheriti mai departe, adancindu-ne singuratatea in dualitate. Iar cand ne trezim singuri sau in bucati, cautam in disperare alt vis si o alta persoana pe care sa o parazitam sau care sa ne erodeze in continuare. Cum am ajuns oare atat de orbi sa nu vedem ca suntem deja TOTI ciungi, schiopi si chori? Cat va mai dura decimarea asta reciproca si somnul adanc al ratiunii ?

Asta este boala mea: sa vad cadavre si oameni schiloditi, sa nu pot sa inchid ochii sa visez. O boala care ma tine treaz din totdeauna, chiaun, lucid si terorizat de gandul ca.. intr-o zi o sa adorm, asa cum am mai adormit si in alte dati, si ma voi trezi langa o fiinta dezmembrata de propriile-mi maini, pe care nu voi stii cum sa o lipesc la loc.

Dimineata noptii serii zilei de ieri.

De la aerul statut, de la calm si cald, deschidea sovaitoare usa de la scara de bloc de dincolo de care se strecurau cateva frisoane suieratoare. Impactul cu frigul, aerul tare si proaspat, jilav au incodrat-o. Simti un usor tiuit in urechi, detasare si in acelasi timp constientizarea propriei respiratii.
E o galagie surda dimineata la ora primelor raze de soare, cand Soarele se alunga cu Luna, cand somnorosii se cearta cu dimineata si regreta patul confortabil si cald din care s-au dezlipit atat de greu. Lumea trecea posomorata si zgribulita pe strada, incruntati din indispozitie si lipsa confortulul de care s-au despartit, presati de timp si de preocupari. Luptandu-se cu frigul, nici ea nu avea o dispozitie deosebita dar, cum ea nu lipse geana pe geana toata noaptea si cum azi nu avea nimic de facut, se simtea oarecum detasata de rumoarea aceasta stradala fortata de circumstante.
Era seara la ora sase. Atunci aflase oarecum primele detalii. Avusese o zi plina; si acum isi aducea atat de bine aminte placutul sentiment de bine cand a intrat in casa dupa atata stres si agitatie personala precum si a celor din jur. Poate ca oboseala a ajutat-o sa primeasca mai bine vestea, poate creierul a dictat intregului corp sa isi pastreze energia pana la odihna sau poate pur si simplu devenise de ceva timp idiferenta. Acum prin frig, ascultandu-si pasii si respiratia, prin aburii calzi pe care ii expira intrezarea detasat crampeie aleatorii ale serii precedente, spargandu-i-se usor de fata, cu cat ea inainta, lasandu-i o umezeala rece pe obraji.
Oarecum a banuit ce urma de cum l-a gasit sezand la masa in bucatarie, cu un aer grav si absent, sprijinit cu spatele de calorifer, cu capul sustinut de o mana, privind in gol catre tigara din mana care ardea in van. Isi aprinse si ea una acum, inspirand incet, transpusa.
Nu isi mai aducea aminte exact cand l-a cunoscut sau cand a fost prima cearta. Timpul isi facuse treaba, rutina si experientele te indeparteaza treptat de detalii atunci cand te pierzi oarecum in mijlocul lucrurilor. Asta era! Se pierduse, de ceva timp; poate pe sine, poate altceva. Abia intrata in casa, fata in fata cu inevitabilul, n-a putut da inapoi. S-a apropiat si ea usor de masa, deschieiandu-si paltonul, lasand usor sa ii lunece geanta din mana langa scaunul pe care s-a asezat. A fost scurt si suficient in detalii si a plecat apoi, cum ea nu a schitat nicio alta reactie decat sa incline din cap si sa aprobe.
Si acum ca si atunci au inceput sa ii dogoreasca obrajii, o empatie fata de EA cea de aseara, smulgandu-i o lacrima timida pe care o sugruma lucid, stergand-o cu maneca puloverului. Ratacea pe strazi fara tinta, evitand totusi strazile mai circulate. Ii era oarecum ciudat sa se plimbe singura, s-a simtit de-odata stingherita de acest gand si descoperita, poate o prima constientizare a singuratatii. 
A evitat acest gen de ganduri noaptea. A zacut in pat ore in sir, nemiscata privind nepasatoare in gol, ratacind ca si in aceasta dimineata dar evitand ganduri mari. Nu era negare, ci o detasare de care avea nevoie, nu era indiferenta dar nu mai vedea sensul acum sa isi faca rau. Toate lucrurile au o finalitate, unele mai longevive, unele sunt scurte atunci cand au luat nastere din compromis. 
Si-a continuat drumul, intorcandu-se acasa, lasand in spate seara si noaptea nedormita, strada, dimineata, firgul si primele raze de soare, multimea de oameni agitati si anxiosi, compromisul si a imbratisat noutatea singuratatii si caldura plapumi, lasandu-se sa alunece lin catre somnul linistit.