2 sept. 2009

Fragment... sarat.





* era poate trecut de ora 4 si soarele isi pierdea simtitor din intensitate. valurile se marisera de cateva zile si se aruncau tot mai aproape, aducand cu ele un vant racoros. mirosea placut si umed, vegetal, marin. limba insetata mi se plimba recurent pese buzele uscate care pastrau acelasi gust sarat ca si pielea. imi culcasem urechea dreapta pe una din coapsele ei, cum statea cu corpul arcuit, pe-o parte, picotind sub razele placute; priveam absent, de-a lungul piciorului ei, plaja, algele agitandu-se incontinuu pe malul inspumat. din cand in cand, parul incalcit de soare si sare ajungea in fata, rascolit de adiere, gadiland iritant un obraz ori nasul, rupand monotonia.
* strangeam uneori ochii lenes, atins de dulcea toropeala a caldurii de peste zi, redeschizandu-i mai apoi fara o tinta exacta. regaseam atunci pilelea stralucind, intunecata acum, dupa zilele consecutive de plaja, si urmaream lin, cu privirea linia curbata a coapsei, lasand ochii sa alunece spre degetele afundate pe jumatate in nisip. ma lasasem la un moment dat furat de disparitia broboanelor de apa ce inca se odihneau pe pielea ei, la fel de sarata, pe care o gustasem la un moment dat cu o usoara muscatura. uneori, de la miscarea sacadata determinata de respiratie sau de contractiile pe care i le determina in corp o briza mai rece, doi sau mai multi picuri se regaseau si porneau la goana de-a lungul formelor piciorului, unii mai grabiti, altii indecisi, parand ca dinamicitatea lor era oprita si repornita de bataile inimii, pe care le ascultam cu urechea culcata pe corpul ei.
* soarele se ascundea deja, uneori dupa ceva nor ratacit si mai apoi dupa case. racoarea cadea repede si simtitor, atmosfera devenea placuta insa mai greu de suportat pe goliciunea incinsa de soarele de la amiaza. ne-am ridicat sezand ca o prima faza de pregatire a plecarii, aprinzand o tigara si lasand fumul sa se scurga incet din gura, cand agale, cand furat de briza si aruncat spre soarele care asfintea. marea parea sa isi incheie si ea spectacolul, aruncand mai rar valurile, mai lent, pufaind si sfaraind adanc, obosita si ea de agitatia de dinainte.




Foto: Sea Legs by carolinamiguel

21 iul. 2009

Sub bataia falsa a ceasului...




* exista momente in care Omul ramane suspendat, agatat in cotidian, sperand spre viitor si ratacit in amintiri. uneori mai mult... pare ca intregul mecanism universal a suferit o defectiune si ai cazut din cusca ta, din tamburul in care obisnuiai sa alergi neincetat. te-ai trezit singur si deziluzionat. surprins, la marginea abisului, caltinandu-te, gata sa te lasi inghitit de necunoscut.
* ochiul urmeaza lenes cum norii se plimba de-a lungul perdelei, lumina puternica penetreaza tesatura asternandu-ti pe chip norii. ochii privesc mai apoi dincolo de tesatura, cautand parca sa surprinda realul. imaginea acelereaza sub adierea lina care atrage si respinge perdeaua, dezordonat, cand monoton, cand accelerat, la fel cum gandurile de care te-ai lasat furat incep sa iti dinamicizeze bataile inimii, in acelasi ritm dezordonat... buzele se desprind usor si desclestand si dintii, gura ramane intredeschisa, sorbind cu nesat aerul pe care perdeaua in aduce incet in camera. un strigat mut.
* ceasul de pe perete pare sa fi cedat. in ritm contrastant, limbile sale poarta timpul de-a lungul camerei, al carei ecou pare sa loveasca usor urechea, ca intr-o incantatie hipnotizanta. praful timpului asternut pe secundar pare sa  apese cu presiune si limbile ceasului se incapataneaza sa incetineasca curgerea normala. la final, intr-unul din ciclurile in care limbile ceasului plimba trecerea timpului, determinandu-i miscarea sipralata, intr-unul din urcusuri, limba cedeaza. incepe sa coboare, sa traga timpul inapoi, apoi sa il ridice incet, mai lent, mai greori, mai rezonant, mai contrastant, ca apoi sa cada din nou pana ce doar sunetul, fals si dereglat, neacomapniat de miscare, ajunge sa tina timpul in loc.
* perdeaua se unduieste lin si norii curg neincetat. ochii privesc deja fix, inert. gandurile au incetat. totul pare sa se fi oprit. muschii inimii par a fi cedat odata cu secundarul si intreg pieptul, impietrit, se zuguie sub bataia falsa a ceasului.... pana ce se sfarma... lasand un gol imens.

17 iul. 2009

Nimic nu se uita...




Se spune că timpul rezolvă toate problemele, că în timp rănile se vindecă. Nu toate rănile lasă urme şi de multe ori tindem să credem că putem să uităm, o persoană, o amintire... dar adevărul e că totul în esenţă se rezumă la goliciune, fie că vorbim despre golul imens dinainte să cunoaştem acel ceva care să schimbe tot sensul, ori acea persoană care să ne facă să simţim pentru prima dată ce nu am simţit până atunci, la o intensitate deosebită, fie vorbim despre golul care îl simţim după ce am pierdut acea persoană sau acel ceva nepreţuit.

E acea stare... ritmul repetitiv al picurilor de apă, zgomotul surd al străzii, al aglomeraţiei, atmosfera unei melodii, nişte mici factori determinanţi care ne aduc către propriul interior. Oricât de compartimentaţi putem fi, nu putem lăsa în spate nimic, ne putem amăgi că uităm, dar de fapt asta nu prea se întâmplă... aceşti mici factori sunt de-ajuns să ne rupă de realitate. Sunt acele momente în care privirea fuge în gol, fără focalizare, zgomotele se îndepărtează undeva în surdină, inima decelerează şi parcă o şi auzim lovind încet pieptul, capul se înclină un pic într-o parte, poate în spre acel umăr invizibil, visând apatici. Nu ai uitat. în momentul acela îţi dai seama că eşti exact de unde ai plecat: gol, tânjind după încă o atingere, după încă un moment, chiar dacă iluzoriu, închipuit în faţa propriilor ochi.

Nu aş putea şti ce e mai bine, să te macine în continuu aceste scurte aduceri-aminte sau accepţi ideea că trebuie să înţelegi lucrurile aşa cum sunt şi că, la fel cum nu putem întoarce limbile ceasului şi cu ele şi timpul înapoi, la fel amintirile şi rănile nu se vindecă, putem doar să lăsăm viaţa să treacă uşor şi ritmul ei, când lent, când ameţitor, să ne fure încet dintre amintiri şi să ne descrie un alt curs, mai leneş, mai plăcut.

Undeva poate e un blestem, o moştenire lăsată de la Adam şi Eva, care nu ne lasă niciodată să păstrăm acel paradis pentru mult timp, ci să îl pierdem, damnaţi la eşec, la o veşnică retrăire a unui paradis pe care îl credeam uitat. Viaţa nu se schimbă, viaţa ne schimbă. Suntem doar nişte fire de nisip pe care marea le poartă în mişcarea ei monotonă şi recurentă, aducându-le pe mal sau înecându-le în adâncurile ei, până ce te aruncă tot mai departe pe ţărm, uitând de tine la un moment dat, lăsându-te să te usuci în lumina regretelor şi noaptea în umbra amintirilor.

Nimic nu se uită...