* acum e prea tarziu... ai stiut-o tot timpul... era acolo, avea sa se intample. la inceput ai negat-o. ai sperat ca o mica scapare care ai surprins'o cu coada ochiului, un mic presentiment... un crampei de frica infipt adanc in piept, nu va fi altceva decat un element intangibil. ceea ce te intristeaza cel mai tare e ca.. iti dai seama de faptul ca a devenit deja o rutina sa te redresezi si evident cazatura.
* e greu sa pornesti din nou si mereu te intrebi de ce o faci, de ce nu ai ramas la pamant, de ce te-ai ridicat? de ce ai inchis ochii si de ce ti-ai astupat urechile? de ce ai sperat inca o data sperand sa fie ultima data? raspunsul este ca: ni s-ar umple trupul de putreziciune daca nu am spera, daca nu ne-am ridica, daca pentru un moment nu am pleca un pic privirea pana ar trece frutuna. prea mult urat, mucegai si mult prea multa deziluzie. mai mult decat orice om ar putea duce. de aceea mai cadem si incet transformam durerea in putere, puterea in ura... apoi usor rationalul invinge din nou.. pentru ca experienta ne-a invatat sa redresam, sa ne oprim si sa gasim un raspuns decat sa cautam revelari chiar in semnul intrebarii.
* te urci inapoi la locul tau. iti lasi usor privirea sa se piarda in calatoria ta in timp, de-a lungul timpului, prin memorie... un singur cadru cursiv al interconectarilor, o fereastra de tren prin fata careia se succed mii de imagini si persoane si voci si sunete. din cand in cand surprinzi clar fata unei persoane, si vocea ei pe moment. apoi o imagine, un loc poate, un moment pe urma... pasaje selective din multitudinea secventelor care curg prin fata ochiului pironit in gol, intr-o clipa, la o viteza uimitoare. se rupe brusc filmul cand ai pus cap la cap colajul franturilor si ai intregul proces acum in cap. incepi sa il rearanjezi incet in liniste plasand paraca cu ochii imaginile, fiecare intr-un colt bine-stiut al camerei. intr-un final tragi aer in piept: asta e... oftezi prelung si zgomotos ca sa te auzi strangand un pic ochii, pe jumatate, ca si cum te-ai concentra... la ce urmeaza de facut probabil. dar doar de forma, nu ai nici cea mai mica idee ce va urma.
* ai avut mereu si ai si vei mai avea variante o mie poate. dar ai ajuns intr-un punct care descrie si inchide un cerc vicios. un punct al contrastelor, un punct in care nimic nu e ceea ce pare a fi si nimeni nu ajunge sa cunoasca pe nimeni.
* nu mai stii de cand ai ajuns sa umblii ingandurat pe strada fara sa mai vezi chipuri si locuri, ori cand ai ajuns sa iti aduci umerii in fata umbland cocosat sub apasarea acelorasi probleme la care ai gasit o suma de raspunsuri si rezolvari fara a gasi in fapt o solutie. nu ai mai stat drept de prea mult timp... fie iti aluneca capul cu fruntea in jos, cu o cautatura descumpanita spre pamant, in spre partea dreapta, poate langa locul in care era cineva odata si lucrurile pareau mai usor de suportat in doi... sau lasi incet capul sa se incline pe-o parte in acel unghi binedefinit al nostalgiei, catre un umar invizibil.
* ti-e sila sa mai constientizezi oboseala si vrei mereu sa crezi ca te plangi in van, ca e o iluzie, ca si altii trec prin perioade poate mai [g]rele. incepe sa iti pese tot mai mult de ceilati, poate tot din cauza sperantei, poate pentru ca nimanui nu ii pasa se tine, poate pentru ca si tie a ajuns sa nu iti mai pese de propria persoana.. poate.. totul pluteste sub vaga impresie ca stiind deja atatea ai ajuns sa ai o sumedenie de cunostinte si in fapt nicio solutie nu se preteaza realitatii clipei urmatoare sau aceleasi persoane la un interval de milisecunda.
* pentru ca totul se schimba... cu totii ne adaptam, spunem ca supravietuim.. pentru ca vrem sa ne legam cu orice pret de vesnicul lant al cauzalitatilor si sa speram ca actiunile de acum sa determine voitele si doritele actiuni viitoare... fara sa luam seama, in naivitatea noastra, de faptele trecute, de greseli ori se scapari, de interdependenta continua si imuabila intre noi si ceilalti, intre actiunile noastre si reactiunile lor indirect influente si rasfrante asupra situatilor celor ce vor veni... natura se adapteaza ca si habitat pentru animalele care o populeaza, ele se adapteaza habitatului si totul devine o continua simbioza si o continua schimbare. oare de cat timp am ajuns NOI oamenii sa ne parazitam reciproc pentru o farama de bine?
* si stiu bine ca e prea tarziu acum, si nu iti spun tie toate acestea, pentru ca nu ai intelege. poate pentru ca nu ne-am adaptat reciproc... poate pentru ca te-ai adaptat pentru alt mediu sau tu, ca mediu, te-ai adaptat altui specimen.... sau poate ca am renuntat demult sa ma mai adaptez si am renuntat sa mai fiu parazitul altuia... nu stiu daca asta e o schimbare semnificativa, dar stiu ca eu nu mai pot fi asa. falsul, uratul, neadevarul, murdaria... lucrurile care ne fac sa inchidem ochii si sa ne astupam urechile... acele infinite lucruri din jurul nostru de care avem nevoie, acele lucruri fara de care nu am mai reusi sa realizam ca e ceva mai trist in lumea noastra decat ceea ce se afla in noi...
Photo: Kill the Cat that Kills the Bird? - Jillian Tamaki, http://www.jilliantamaki.com/
