Sub bataia falsa a ceasului...

* exista momente in care Omul ramane suspendat, agatat in cotidian, sperand spre viitor si ratacit in amintiri. uneori mai mult... pare ca intregul mecanism universal a suferit o defectiune si ai cazut din cusca ta, din tamburul in care obisnuiai sa alergi neincetat. te-ai trezit singur si deziluzionat. surprins, la marginea abisului, caltinandu-te, gata sa te lasi inghitit de necunoscut.
* ochiul urmeaza lenes cum norii se plimba de-a lungul perdelei, lumina puternica penetreaza tesatura asternandu-ti pe chip norii. ochii privesc mai apoi dincolo de tesatura, cautand parca sa surprinda realul. imaginea acelereaza sub adierea lina care atrage si respinge perdeaua, dezordonat, cand monoton, cand accelerat, la fel cum gandurile de care te-ai lasat furat incep sa iti dinamicizeze bataile inimii, in acelasi ritm dezordonat... buzele se desprind usor si desclestand si dintii, gura ramane intredeschisa, sorbind cu nesat aerul pe care perdeaua in aduce incet in camera. un strigat mut.
* ceasul de pe perete pare sa fi cedat. in ritm contrastant, limbile sale poarta timpul de-a lungul camerei, al carei ecou pare sa loveasca usor urechea, ca intr-o incantatie hipnotizanta. praful timpului asternut pe secundar pare sa  apese cu presiune si limbile ceasului se incapataneaza sa incetineasca curgerea normala. la final, intr-unul din ciclurile in care limbile ceasului plimba trecerea timpului, determinandu-i miscarea sipralata, intr-unul din urcusuri, limba cedeaza. incepe sa coboare, sa traga timpul inapoi, apoi sa il ridice incet, mai lent, mai greori, mai rezonant, mai contrastant, ca apoi sa cada din nou pana ce doar sunetul, fals si dereglat, neacomapniat de miscare, ajunge sa tina timpul in loc.
* perdeaua se unduieste lin si norii curg neincetat. ochii privesc deja fix, inert. gandurile au incetat. totul pare sa se fi oprit. muschii inimii par a fi cedat odata cu secundarul si intreg pieptul, impietrit, se zuguie sub bataia falsa a ceasului.... pana ce se sfarma... lasand un gol imens.

Nimic nu se uita...

Se spune că timpul rezolvă toate problemele, că în timp rănile se vindecă. Nu toate rănile lasă urme şi de multe ori tindem să credem că putem să uităm, o persoană, o amintire... dar adevărul e că totul în esenţă se rezumă la goliciune, fie că vorbim despre golul imens dinainte să cunoaştem acel ceva care să schimbe tot sensul, ori acea persoană care să ne facă să simţim pentru prima dată ce nu am simţit până atunci, la o intensitate deosebită, fie vorbim despre golul care îl simţim după ce am pierdut acea persoană sau acel ceva nepreţuit.

E acea stare... ritmul repetitiv al picurilor de apă, zgomotul surd al străzii, al aglomeraţiei, atmosfera unei melodii, nişte mici factori determinanţi care ne aduc către propriul interior. Oricât de compartimentaţi putem fi, nu putem lăsa în spate nimic, ne putem amăgi că uităm, dar de fapt asta nu prea se întâmplă... aceşti mici factori sunt de-ajuns să ne rupă de realitate. Sunt acele momente în care privirea fuge în gol, fără focalizare, zgomotele se îndepărtează undeva în surdină, inima decelerează şi parcă o şi auzim lovind încet pieptul, capul se înclină un pic într-o parte, poate în spre acel umăr invizibil, visând apatici. Nu ai uitat. în momentul acela îţi dai seama că eşti exact de unde ai plecat: gol, tânjind după încă o atingere, după încă un moment, chiar dacă iluzoriu, închipuit în faţa propriilor ochi.

Nu aş putea şti ce e mai bine, să te macine în continuu aceste scurte aduceri-aminte sau accepţi ideea că trebuie să înţelegi lucrurile aşa cum sunt şi că, la fel cum nu putem întoarce limbile ceasului şi cu ele şi timpul înapoi, la fel amintirile şi rănile nu se vindecă, putem doar să lăsăm viaţa să treacă uşor şi ritmul ei, când lent, când ameţitor, să ne fure încet dintre amintiri şi să ne descrie un alt curs, mai leneş, mai plăcut.

Undeva poate e un blestem, o moştenire lăsată de la Adam şi Eva, care nu ne lasă niciodată să păstrăm acel paradis pentru mult timp, ci să îl pierdem, damnaţi la eşec, la o veşnică retrăire a unui paradis pe care îl credeam uitat. Viaţa nu se schimbă, viaţa ne schimbă. Suntem doar nişte fire de nisip pe care marea le poartă în mişcarea ei monotonă şi recurentă, aducându-le pe mal sau înecându-le în adâncurile ei, până ce te aruncă tot mai departe pe ţărm, uitând de tine la un moment dat, lăsându-te să te usuci în lumina regretelor şi noaptea în umbra amintirilor.

Nimic nu se uită...

Pseudo-progeria syndrome

* ca fenomen i se zice instrainare. totusi nu stiu exact daca am devenit un strain in propria mea viata sau doar m-am instrainat de ea. stiu, o sa imi zici ca nu vezi diferenta dar... e acolo. strain in propria viata inseamna sa traiesti in niste limitari si prin anumite principii fata de care ai inceput sa devii strain. de partea cealalta, persoana instrainata de propria viata presupune ca o persoana a renuntat sa continue sa joace un anumit rol, s-a dezbracat de vechea piele, pe care a abandonat-o, ratacind spre un alt rol.

* nu cred ca poate fi definit un moment exact cand acest fenomen are loc. e ca si schimbarea anotimpurilor, maine te trezesti dimineata si cand iesi afara observi ca aerul e altfel, copacii au inverzit, e soare si lumea zambeste, brusc nu te mai simti in largul tau in hainele groase si incet incepi sa te adaptezi noului anotimp sau umblii cu haina pe mana... cum nimic nu vine de la sine si adaptarea asta e o problema. cert este ca nu putem schimba cine suntem, insa tot timpul vor interveni niste schimbari pe care le simtim necesare si depinde doar de noi daca alegem sa manifestam altele in plus. in acest sens intreaga interactiune interumana societala presupune un set complet de disimulari si falsuri, mitomanii complexe si alte adictii de pervertire in homo-sapiens-sapiens-socialis. chiar si repetarea asta de sapiens e o inventie si un fapt trist ca omul pentru a se defini pe sine in aceasta perioada de timp trebuie sa inventeze denumiri noi in loc sa se reinventeze si sa evolueze. repetarea aceasta denota, ba mai mult tradeaza stagnarea pe care de sute de ani omul o consolideaza.

* de fiecare data cand ma urc in masina timpului mentala si incep sa derulez rola de film catre prezent, sa observ schimbarile care au devenit in capul meu as zice caa.... la inceput eram mai agitat decat sunt acum dar si mai optimist, nu as putea sa zic ca am devenit tolerant pe parcurs ci doar reiese tragicul fapt ca undeva mi-am pierdut complet interesul de a mai incerca sa schimb ceva in jurul meu, nici macar sa mai arunc cu cuvinte in altii. am strabatut atata timp 'padurea' ca sa ajung dezamagit si plictisit deja de ea. cararile imi sunt deja cunoscute si cunosc unde duce fiecare iar ceea ce e teribil... e ca nimic nou nu mai intervine iar cand totusi au loc... sunt fie accidente neinsemnate, fie imagini dezolante ale unei tulburari emotionale, ascunse mereu sub chipul schimonosit de sub masca zambitoare, de sub masca zambitoare, de sub masca zambitoare... am observat totusi ca am inceput sa am o tendinta de introspectie decat sa ma mai chinui sa citesc pe altii si sa incerc sa ma descos, sa decupez incet din mine fiecare bucata din mine care se aseamana cu ceea ce detest sau desconsider in jurul meu. am mai observat ca m-am chinuit o adolescenta intreaga sa imi fac prieteni, si sa fiu social, sociabil si integrat ca mai apoi, acum, sa nu mai simt nevoia de a ma inconjor decat de una-doua persoane, alese atent, astfel incat sa nu imi dezechilibreze fragila buna-dispozitie ca mai apoi sa fiu nevoit sa parcurg cu ei restul timpului propus in complaceri abjecte. e bine totusi ca am inceput sa apreciez valorile care, consider eu, chiar au sens pentru mine. am gresti totusi pe parcurs cand am tanjit dupa vechiul EU pe care il defineam ca fiind malitios si rece, am gresit, zic, pentru ca totusi nu era solutia, ba chiar era in fata ochilor mei tot timpul acela. 

* e curios cum te poate influenta cineva la care tii ori apreciezi. poate ca la un moment dat eram impasibil si poate chiar rece si poate imi era bine asa dar si oarecarea schimbare care s-a manifestat in mine a fost oarecum benefica. totusi undeva am simtit ca am schimbat prea mult, nu a putut sa redevin rece dar am reusit sa devin mai selectiv. totusi am ramas malitios pentru ca undeva mereu am avut o umbra in mine si de fiecaredata cand am incercat sa schim chestia asta si sa imi pese mai mult de altii... eu am ajuns sa devin victima colaterala. intreaga natura se inoarce impotriva ta daca nu te comporti natural, nu poti sa schimbi cine esti si sa ai expectante pozitive pentru ca nu poti sa determini un dezechilibru in Univers si sa speri ca lucrurile vor ramane fara efecte secundare. pana la urma tot ceea ce suntem ne defineste, fie ele aspecte rele sau bune, fiecare suntem construiti in asa fel incat sa ne fie bine... atunci nu pot sa imi stapanesc vesnica intrebare... de ce ne chinuim atat de mult sa fim altcineva? e vorba ca nu ne place cine suntem, sau chiar o facem dintr-un oarecare exces narcisist? si de ce punem pret atat de mult pe ce vor sa vada altii in noi? si eu m-am simtit intimidat de o privire, un raset... dar nu parerea lor cat senzatia de descoperit m-a deranjat.

* singurul lucru stabil, constant, si care nu si-a schimbat deloc forma este... sentimentul de diferit, desi regasesc aspecte comune in multi din cei din jur, de multe ori sunt cele pe care vreau sa le schimb si mereu simt ca vreau si gandesc altceva decat cei mai multi din jurul meu. e ciudat acum... 4 ani instrainat de acasa... ma regasesc matur, obosit, distras, oarecum imbatranit cu ceva timp inainte de vreme pentru varsta mea, diferit, gol, apatic si... instrainat de propria mea viata.