Si totusi...

* cand eram copil se spunea ca eram visator. de multe ori ma surprindeam chiar eu cochetand cu vreo fantezie cu ochii deschisi, pironiti in gol. problema cu visele este ca, odata cu trecerea spre maturitate, incep sa se destrame si dispar atat din ochii pierduti ai vreunui copil cat si din somnul linistit al noptii. poate grijile de adult incep sa sifoneze oarecum comoditatea de altadata iar responsabilitatile ori greselile din urma ne apasa umerii spre un somn obosit care ne pare lipsit de bucuria viselor de copilarie. acestea ajung in curand sa fie inlocuite de cele ciudate sau care ne inspaimanta lasand mai rar sa se strecoare printre frici si cate un vis linistit. nimeni nu stie cine ori ce ne fura visele si unde se duc cand dispar din noptile noastre.

* cum fiecare varsta isi are greutatile si partile frumoase, visele frumoase ale copilariei incep ulterior sa fie inlocuite de niste trairi percepute la o intensitate maxima, mult mai realiste, determinate de vointa si conturate atat de pragmatism cat si de dorinte ascunse. le spunem sperante. sperantele nu apar niciodata singure, vointa ce le determina are la randul ei un determinat, unul de desirabilitate, fie el negativ sau pozitiv. sperantele sunt de fapt tot la ce ne asteptam dintotdeauna sa se indeplineasca. exista in ele si crampeie din visele copilariei, ajustate cu maturitatea necesara, sau forme mai pragmatice de a ajunge la aceleasi trairi.

* problema noastra cea mai mare cand e vorba despre ce vrem in viata sunt visele si sperantele, asteptarile care le agatam de acestea ca de un balon cu heliu, sperand ca legile naturii sa isi faca treaba, iar problema cu asteptarile este ca.. ei bine se lasa... asteptate. ca si cum asta nu ar fi deajuns de iritant Universul are grija mereu sa ne surprinda, ca sa nu ne plictisim bineinteles, asa ca uneori ne dovedeste ca ne asteptam la prea putin si observam prea mult in jurul nostru, sau, din contra, avem asteptari prea mari de la putinul din jurul nostru. asta nu ar fi nimic daca aceste surprize nu ne-ar incanta in majoritatea datilor. atunci se mai intampla sa cadem, sa ne ranim, sau sa ranim pe altcineva, ajungem sa regretam, sau sa renuntam, ori chiar sa construim un zid protector in jurul nostrul care mai mult se va strange de jur imprejur pana ce ne va sufoca. da! sperantele, asemenea viselor, pot fi inselatoare si efemere, dar sunt cele care ne ridica din nou de jos, aruncandu-ne in intregul curs al vietii.

* cum o problema nu vine niciodata singura, cea tocmai discutata vine la pachet cu cea legata de persoanele cu care ne inconjuram; acestea sunt sperantele cele mai importante pentru noi deoarece uram sa fim singuri, detestam sa nu avem langa noi pe cineva care sa ne ajute la greu, sau sa ne acopere cu afectivitate, si ne intristam groaznic cand pierdem pe cineva pe care il indragim ori iubim. mereu speram sa avem pe cineva langa, fie ca e vb de un partener, un coleg , un prieten ori o persoana iubita, astefel incat nevoile, ori dorintele noastre cele mai ascunse, incep sa ravneasca satisfacere. aceasta este probabil esenta problemei in sine: cealalta persoana. nu putem spera ca cineva sa fie, ori sa faca ceva anume, sau chiar sa ne indrageasca doar pentru ca ne dorim acest lucru si oricat de mult ii indragim noi, e imposibil sa nu catalogam acest aspect ca fiind unul ce tine de egoism. iar persoanele care la adoram vor fi mereu cele care ne spulbera visele maturitatii.

* si totusi... ce faci atunci? problemele trebuie sa aibe si solutii, nu-i asa? sau, nu au? ce faci atunci cand ajungi sa pretuiesti pe cineva, chiar si spontan pentru ca, da, sperantele tind sa fie uneori cam prostesti sau infantile, si incepi sa doresti si sa ravnesti acea persoana? si mai mult, ce faci atunci cand te dezamageste, ori cand ii e frica de tine, sau gaseste alte pretexte superficiale sa te indeparteze? ce faci in acel moment, acel moment in care ceata magica a visului se risipeste si vezi ca persoana din fata ta nu e ceea ce ti-ai dorit si sperat? in mod cert o sa ramai dezamagit si o sa fugi. si totusi... ce faci cand iti dai seama ca tot ce ai sperat si dorit le-ai insumat intr-un prototip, iar acest prototip nu este de fapt ceea ce ai nevoie? ce faci cand descoperi ca dincolo de magia visului exista o persoana reala care e exact ce ai nevoie? si totusi... astfel ar trebui sa renunt si sa fug si eu, ori sa fac tot ca imi sta in putinta sa te fac sa intelegi?

* vise, sperante, dorinte, asteptari... privind in spate toate ne par un pic cam infantile si majoritatea desarte. si totusi... ce se intampla cand chiar acestea ne aduc in realitate prin insasi perversitatea lor?

Niciodata

* era singura. a fost singura de cand era mica. a fost singura din prima zi cand mama ei a lasat-o in grija vecinei, alergand grabita spre locul de munca. usa s-a inchis atunci tremurator in fata ei, scrutand imaginea mamei inlacrimate. nu a plans atunci, la fel cum nu a plans si in alte zile cand usa se tot inchidea in fata ei zi de zi. parea un film repetitiv, delasator si dureros, nimic nu se schimba, cu exceptia ei care continua sa creasca in maturitate si fizic, sperand ca intr-o zi va fi mare si lumea nu va mai indrazni sa o paraseasca nici macar o clipa, nimeni nu o va mai neglija... si astfel a venit ziua cand a pus mana pe clanta si a trantit ea usa chiar in spatele mamei.
* a fost singura si in prima zi de scoala, isi aducea ea acum aminte zambind autoironic. sunt 17 ani de atunci si acum adimra taria si puterea cu care, copil fiind, reusea sa duca povara singuratatii, alungand rautacioasa orice companie, pana a mai crescut si ajunsese sa placa in taina vreun baiat caruia avea grija sa ii aplice o lovitura baieteasca accidentala doar asa... sa ii arate ca e si ea prin preajma.
* nu era cea mai frumoasa si cea mai aratoasa din oras, liceu sau grup poate, dar mereu a fost in centrul atentiei si carisma ei o facea mereu ascultata chiar si cand intrerupea pe cineva din discurs. a avut multi prieteni si inca mai are. totusi mereu a inchis usa dupa usa in spatele multora, deschizand altele altora. nu o facea pentru ca se plictisea, oricat de aparent-evident parea acest aspect. era vorba mai degraba de o fobie, o frica nebuna sa nu ajunga persoana de langa o clipa sa nu ii mai acorde atentie cand avea nevoie, sa fie neglijata un moment pentru ceva banal. a plans multe nopti, lasand, cu inima grea, vreun baiat, la care tinea enorm sau poate il chiar iubea, ingrozita de frica, pretuind amintirea lui intacta, nealterata de neglijenta.
* statea acum afundata in fotoliul mare din camera de zi, cu ochii pironiti in gol, cu picioarele stranse la piept si intre maini cana fierbinte de ceai se racise deja la jumatea distantei spre gura. de doua zile nu mai iesise din casa, parul cret, neingrijit, arunca suvite in toate partile, asezand cateva pe umarul descoperit de puloverul cu guler larg. nesomnul isi arata semnele sub ochii rosii si ingreunati de oboseala. ceasul de pe perete se misca continuu si bataile lui rasunau iritant de regulat. in stanga fotoliului scrumiera neschimbata imbacsea aerul statut. telefonul scos din furca fusese decuplat si in sfarsit incetase tonul care se auzise atata timp, schimbare ce a trezt-o in real, aruncand ochii de pe receptor spre mobilul aruncat in capatul camerei, inchis.
* acum ar fi sunat pe cineva, pe Maria, prietena ei cea mai buna, poate, sau pe Alexandru... pentru prima data nu vroia sa o faca din cauza fobiei, vroia.. o gramada, poate sa isi ceara scuze mai intai ca ii folosise atata timp, apoi le-ar spune ca ii iubeste si... cata nevoie are de ei, nu ca obiecte de companie ci ca apropiati. le-ar povesti dupa ca ii place sa scoata capul si mainile pe geam la tren si sa simta cum vantul ii rascoleste parul cand il misca de pe o parte pe alta si ii plimba mainile printre undele de curent, se simtea ca o randunica de mare. le-ar fi spus ca ii place inghetata cu un strop de vin rosu sec, frigul de dimineata iarna si ninsoarea cu fulgi mari. le-ar fi spus ca ii e dor de mama.. si ca a suferit groaznic cand era copil, ca o doare fizic singuratatea.
* a lasat absenta cana pe podea intarziand apatic revenirea in fotoliu, o clipa, segmentata de un gand fugar, lasandu-se mai apoi, incet, pe spate in fotoliu, ducand incet mana dreapta catre buzele tremurande inainte ca primii picuri sarati sa i se scurga din ochii mari si verzi, urmata de mana stanga pe care a proptit-o cu degetele de tampla, lasand-o mai apoi sa urmeze linia fetei, in jos, stergand lacrimile ratacite pe obraz... a plans un timp. s-a ridicat hotarata si s-a indreptat spre baie, lasand apa la dus sa se incalzeasca, tragand puloverul peste cap, dezvelind mai apoi intreg corpul. sub dus s-a facut iar liniste...
* avea vreo 17 ani atunci si ramasese pe ganduri cu ochii in gol, in picioare, cu dusul in mana stanga pe piept lasand apa sa se scurga printre sanii fermi, cu dreapta urmarind incet forma sanului, coborand spre talie si mai apoi spre coapse. simtea ca se schimbase, stia ca de atunci devenise altceva ajunsese la o alta conditie. de atunci si-a schimbat garderoba, incepuse sa isi aranjeze parul si sa se ingijeasca de mii de maruntisuri... mai putin de singuratatea ei, mai putin de cei din jur pe care ii vana, se folosea de ei si apoi ii arunca.
* a iesit de la dus si a urmat acelasi ritual pe care il facea de cand era adolescenta. a intrat in camera sa se imbrace, intrand pentru o secunda in transa de mai demult, oprindu-si mainile asupra formelor, trecand repede peste, tragand absenta hainele pe ea, a imbracat si paltonul, s-a incaltat, a luat genata din cui, mobilul de pe jos si cheile de pe comoda, iesind grabita pe usa. a ajuns in fata blocului la fel de absenta, la fel de grabita, plina de sperante totusi... a cotit dreapta pe langa bloc, coborand mai apoi bordura, traversand la fel de absenta strada. claxon lung. zgomot de tabla indoita, sticla sparta, o bufnitura inabusita pe strada.
* a tresarit brusc ridicandu-se in fund. era plina de broboane de transpiratie si ii curgeau lacrimile, tremura... s-a ridicat din pat, si-a spalat fata la baie lasand mainile sa se scurga incet de pe fata in timp ce ridica usor capul la inaltimea oglinzii privindu-se uimita. a vazut-o pe Andrada, o fata ciudata si irascibila de 13 ani, un copil precoce si teribilist... care din aceea zi nu s-a mai purtat urat cu nimeni si nu a mai fost singura niciodata.


Foto: Room pic 1 by DUP

Neintelesul Nepretuit

* Andrei si Andreea, asa ii chema. locuiau in acelasi oras, acelasi cartier, in blocuri vis-a-vis, la etajul 4 amandoi, fereastra'n fereastra. ea era o blonda cu ochi albastrii si isi picta zi de zi trairile visand la o intamplare ca'n cartile lui Mihail Sebastian, iar el, un brunet cu ochi capriu, isi inghesuise camera mica cu mii de carti, pe care le rasfoia cu sete, visand sa ajunga un scritor de renume, mazgalind mai apoi ore in sir coli goale. soarele rasarea zilnic, se ridica si se petrecea pe deasupra celor doua blocuri, scurgandu-se seara intre blocurile vecine, asternand tacerea peste cartier. doua ferestre ramaneau mereu aprinse tarziu si se culcau si ma tarziu amandoi, dupa ce stingeau luminile, visand mai departe cu ochii in tavan, pana cand ultimul oftat se transforma in expiratia adanca a somnului.
* se trezeau devreme amandoi, nu din constinciozitate, dintr-o graba nebuna de a se rupe din vis si a-l indeplini in realitate. daca blocurile lor ar fi fost lipite s-ar fi izbit unul de celalalt in fiecare dimineata cand ieseau din scarile de bloc. asteptau zilnic la acelasi semafor din colt, despartiti de una sau doua persoane intercalate, sau umar langa umar, urmarind concomitent o masina care le atrasese atentia, ori fiecare pierduti inca in visare, cu ochii in gol in puncte diferite, rupti spre realitate de culoarea verde a semnaforului, pornind in graba, mai departe. se asezau de fiecaredata pe scaunele singulare de la mijlocul autobuss-ului, spate in spate, cu capul lipit de geam, privind imaginile scurgandu-se si mereu erau gata sa uite sa se dea jos, ciocnindu-se unul de celalalt, prea grabiti insa sa coboare pentru a privi persoana de care sa lovise accidental, aruncand un simultan te rog sa ma scuzi! fugar. nu se uracasera niciodata in vagoane diferite in metrou. uneori imparteau aceeasi bancheta sau aceeasi bara de care se tineau strans, afundati fiecare in lectura cartii preferate, numarand cu jumatate de ureche opririle pana la statia de la liceu. poate daca ar fi fost colegi de clasa s-ar fi cunoscut in cele din urma, dar urmau clase paralele. aveau clasele una sub cealalta, stateau singuri, fiecare pe celalalt loc incat, daca un cutremur ar fi zguduit cladirea si etajul superior s-ar fi prabusit, ar fi ajuns colegi de banca. nu aveau prieteni si mereu plecau primii, la fel de grabti sa ajunga acasa, parcurgand acelasi drum identic, la fel de pierduti in visare, prea preocupati de vis ca sa se regaseasca. acasa... se inchdeau in siguranta peretilor cu miros familiar, pe care zugravisera de atatea ori cu privirea forme si culori indragite.
* era sigur la parinti si ea avea o sora mai mare. erau orfani de un parinte amandoi. facultatea nu i-a purtat parte unul de celalalt, tot impreuna plecau spre scoala si mergeau cu acelasi metrou, doar o statie ii despartea, orarul incurcat ii mai decala uneori dar nu ii oprea sa plece seara impreuna spre casa, cu capul lasat pe-o parte pe geamul metroului, ca odinioara, privind imaginile scurgandu-se monoton. undeva visele incepeau sa se stinga incet, grijile isi faceau loc, oboseala si cateva planuri realiste de viitor. acasa, in pat, uneori priveau formele desenate mai demult pe pereti si zambeau apatic la culorile ce le zambeau inapoi, pana ce oboseala isi atarna somnul adanc de gene inchizandu-le ochii.
* lucrau pentru aceeasi companie, mai tarziu, in cladiri diferite, numele asamanator de familie ii tinea apropiati pe lista de angajati, unul sub celalalt, aveau aceesi functie si trageau din greu amandoi, zi de zi, asteptand cu nerabdare odihna si cartile neterminate din week-end-uri. metrourile ii aduceau spre casa seara, obositi, in aceeasi statie, calatorind acelasi autobuss cu care mergeau la scoala acum cateva decade si suradeau melancolici la scaunele deteriorate si neschimbate de altfel, de-a lungul timpului, acum poate ceva mai mazgalite. ocupau acelasi scaune mereu, spate in spate, jucand parca o sceneta regresiva a adolescentei. acasa grijile de peste zi se stingeau, preocupati de parintii imbatraniti, retragandu-se mai apoi in linistea acelorasi camere, zabovind ingrijorati cu ochii in tavan inainte de somn, distantandu-se de visele de altadata, de picturile ei, prafuite acum pe dulap, si miile de foi umplute de el, ratacite prin casa in colturi uitate.
* au imbatranit mai apoi plimband parcurile, ramasi orafni de tot si singuri. nepotii ei pareau sa o fi uitat de tot si sora ei abia de mai suna de sarbatori. singuri si tristi au reinceput sa retraiasca in amintiri copilaria si visele ei indepartate. se urcau uneori amandoi in autobuss si metrou, refacand traseele de altadata, sperand parca sa dea timpul inapoi si sa coboare iar adolescenti in statii.
* lumea zice ca Andreea a murit de batranete. doctorii spuneau ca organismul, imbatranit dupa ani si ani, a incetat sa functioneze, purtand batrana femeie de acum catre un ultim vis fara de trezire, alungand amarul si stergandu-i tristetea de pe chip cu un zambet linistit. la un an s-a stins si Andrei, inima ii cedase, sub presiunea tristetii poate... acum aluneca lin in visare.
* Andreea Pop si Andrei Pop, inmormantati in acelsi cimitir, in morminte alaturate, purtand acelasi nume si jumatatile aceluiasi suflet. ordinea naturala a lucrurilor i-a adus din nou aproape, asa cum tanjisera o viata intreaga unul dupa celalalt, asteptandu-l, visand prea mult si traind prea putin sa il vada pe celalalt in preajma, ramasi fideli unul celuilalt pana in ultima clipa. unii ar zice ca e o iubire neimplinita sau poate destine tragice... insa iubirea lor a fost un lucru atat de natural si neintinat incat, intr-un mod special si neinteles de mintea noastra limitata, nimic nu i-a putut desparti sau sa ii tina prea departe... darul lor, iubirea si tristetea, a fost nepretuit.

[scrierea de fata este fictiune, coincidenta numelor si faptelor realtate cu persoane si actiuni reale este pur intamplatoare]
Foto: Color by csean