Cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric.

Întotdeauna este mai bine de partea cealaltă. Găseşti explicaţiile uşor şi totul pare să facă sens, când nu e vorbă despre tine. Uneori o iei personal şi faci să fie despre tine, aflându-te în acelaşi impas, măcinându-te aceleaşi frustrări, aruncând toată refularea asupra celuilalt, când explicaţia este evidentă, când celălalt greşeşte, aşa cum ai greşit şi tu, aşa cum nici tu nu poţi să te ridici, te cerţi pe tine certându-l.

E prea înfricoşător abisul propriu, nu eşti imun la halucinaţiile dezirabilităţilor şi firelor încâlcite ale multiplelor variabile şi posibilităţi. Ştim în sine, fiecare, că, odată cu eşecurile şi căderile repetitive, nu experienţa se întăreşte, ci o rezistenţă morbidă la durere. Te imunizezi treptat, iar in extremis poţi ajunge să îmbrăţişezi durerea că pe ceva personal, natural, atunci când, în mintea ta, dispare neutrul.
Când poţi să zici că te-ai vindecat de durerea aceea cronică, de frica şi sensibilitatea specifică, şi pe de altă parte de acele trăiri negative care îţi înveninează fiecare moleculă a organismului, învăluind firea în ură şi deznădejde? În mod cert nu te mai regăseşti; ceva din tine s-a stins, s-a pierdut şi nu mai eşti la fel, ca o coală de hârtie mototolită, pe care oricât încerci să o îndrepţi, va rămâne şifonată de aici încolo.

Nu cred că poate ştii cineva cu adevărat când este momentul în care îţi recapeţi încrederea în sine, când este ziua în care începi să nu mai păşeşti şovăitor pe stradă, când nu îţi mai este teamă să pari un om vulnerabil şi focul mocnit al urii pare să se fi stins.
Este o zi ca toate celelalte. Nu e ceva subit, dar nu poţi zice cu certitudine că a început de ceva timp, sau nu poţi să îţi dai seama. Faci primul pas şi mergi mai departe fără să te mai uiţi în spate. Nu mai vrei să îţi baţi capul şi nici să te prea mai uiţi în tine. Ţi-e sete de oameni şi cum nevoia de comunicare este o maladie profundă, ai un neastâmpăr social necontenit.

Cum va fi de data aceasta, cine poate ştii? Nu îţi mai faci iluzii, nu te mai bazezi pe expectanţe şi nu vrei să crezi că ai putea să te sprijini pe experienţele precedente, nu vrei să le mai ştii acum şi nu vrei să crezi că se vor mai repeta, nu vrei speranţe şi nici certitudini.
Totuşi.. starea aceasta continuă de incertitudine ajunge să paraziteze întreaga ta funcţionalitate. Fără să îţi dai seama, ajunge să îţi determine un traseu modest, incoerent şi disimulat. Îţi doreşti această stare de atârnare. Nu vrei să îţi mai permiţi să te înalţi prea sus dar nici să coborî cu picioarele pe pământ. În cele din urmă cedezi iminent şi ajungi în una din extreme, până să îţi dai seama şi să încerci să te redresezi.

Ajungi să cunoşti iar felurite tipuri de oameni, cu poveştile şi cu experienţele lor proprii, oameni la fel de şifonaţi ca tine, ghidaţi de acelaşi instinct de face orice ca să supravieţuiască, de a lăsa ce a fost în urmă. Familiarul acesta analgezic determină treptat detaşare şi necesitatea de apropiere.
Te legi de unul dintre aceşti oameni. Nu vreţi greşeli dar singurătatea e sfâşietoare. Din teamă să nu te imunizezi complet şi lipsa afecţiunii vă împinge unul în braţele celuilalt, prestabilind seturi peste seturi de reguli, ce vor fi încălcate cu primele tendinţe de sinceritate.

Ce este adevărul în cele din urmă? De multe ori spunem că mai bine să nu ştim alteori că dacă aş fi ştiut atunci nu se ajungea acolo. Prima minciună apare atunci când nu vrem să recunoaştem că de la început am vrut să vedem în omul de lângă noi pe cel pe care dorim noi să devină el, aprecierea subiectivă a potenţialului. Acceptarea este un proces dificil, intruziv, un vierme ce îşi sapă loc în miezul unui măr, pentru a da ulterior naşterea altor trăiri care să îşi facă loc, trăiri străine pe care simţim de multe ori nevoia să le sugrumăm.
Adevărul te va elibera. Oare? E drept, minciuna este rugina aceea care, pasiv şi insinuos, erodează cele mai rezistente structuri. Eşti conştient de ea la început, pe parcurs pare că lucrurile nu sunt aşa grave dar deja este oricum prea târziu acum, ca în cele din urmă totul să se prăbuşească. Dar adevărul? Lama aceea cu infinite tăişuri, acel moment de instabilitate mercuriana în care par să fie o infinitate de moduri de a spune acelaşi lucru, reprimat de o infinitate de temeri şi interpretări. Este el dezirabil?

De multe ori preferăm tăcerea, umbrele, neclaritatea şi cu cât totul devine mai clar şi în lumină, devenim nesiguri de ce ne dorim. Amânăm interminabil momentul în care trebuie să ne vedem aşa cum suntem, unul pe celălalt, oglindiţi în percepţia celuilalt: goi pe din afară şi în lăuntru, tremurând, fiinţe firave şi mâncate de temeri, uscate de setea de afecţiune sinceră şi gratuită, bolnavi de la rănile pe care alţii le-au lăsat în noi şi nu le-am vindecat, ruşinaţi de propria înfăţişare, plecând faţa către pământ, acum, când este prea târziu..
Oricât de eliberator este adevărul, este o trăire covârşitoare, zdrobeşte speranţele şi orice defense pe care le ridicăm împotriva lui, nu există cotlon unde să ne ascundem şi cu ori câte iluzii ne-am înveşmânta, va găsi o cale să îţi lumineze cele mai adânci temeri şi să îţi înfăţişeze realitatea clară, ca lumina dimineţii.

Aşa că vei continua să strângi la piept aceşti oameni străini şi la fel de mutilaţi ca tine, cu ochii închişi, o iubire mută şi oarbă, pe întuneric, unde tot ce avem nevoie să auzim sunt bătăile rapide şi neregulate ale unei inimi la fel de înspăimântate ca a noastră. Omul s-a stins sub imperiul nopţii.

Un vis in doi, de mii si mii de ani.

Camera apare difuză iar dogoarea propriului corp o simţea inconfortabilă. De afară se aud zgomotele oraşului, care nu pare să adoarmă vreodată; dar aici se simte totuşi în siguranţă. Deşteptarea această falsă şi reveria care te rătăceşte încă prin aşternuturi îi determină o angoasă seacă. E ora 3.. broboanele de pe tâmple încep să devină reci, luciditatea se strecoară perfid şi odată cu ea şi iritabilitatea.

Se întreba de ce s-a trezit oare. Îşi deschise ochii, nu mai are niciun sens să îi ţină închişi acum şi privea absent luminile şi umbrele de pe pereţii camerei. Nu era acasă, rupt din somnolenţa, abia acum realiza. Lângă el ea dormea liniştită, un somn adânc; abia o auzea respirând. Se întoarse către ea şi încerca acum, pe întuneric, să îi desluşească chipul.

E ciudat cât de vulnerabili suntem atunci când dormim.. Ziua se încheie şi o dată cu înserarea, corpul începe treptat să renunţe în a mai opune rezistenţă oboselii. Gândurile atârnă inert, iar printre ele îşi face loc ziua de mâine. Aşezăm capul pe pernă şi încercăm să îndepărtăm gândurile, care brusc, încep să abunde gândirea, ca o ultimă răbufnire a lucidităţii înainte de a fii răpusă de somn. În cele din urmă ne lăsăm în voia oboselii, ne dezarmăm de inhibiţii şi de autocontrol, lăsăm de o parte armurile şi armele, desprindem încet masca după mască, renunţăm pe moment la expectanţe şi la frici. Astfel, în urmă, rămâne un OM.. gol şi vulnerabil, un Adam sau o Eva arhaici, rătăciţi în vulgaritatea şi nesiguranţa realităţii, o umbră vie a existenţei plăpânde a umanităţii.

Ora 4 şi jumătate.. deja. Începe să îşi dea seama ce înseamnă totuşi să dormi lângă cineva, să vrei să dormi lângă cineva. I se pare iritant şi oarecum inedit ce i se intervede în acest moment. Toate aceste lucruri, tot acest ritual, această Via Dolorosa spre tărâmul lui Oneiros şi Hypnos, această aparenţă depreciere şi totodată regresie către genuin, sunt experienţe personale şi intime şi... totuşi căutăm să le împărtăşim! De ce? Frivolitatea şi ludicul erotismului pare să fie un dar pe care îl împărtăşim cu atâta selectivitate, iar această experienţă autentică, lăuntrică de gestaţie originară, suntem dispuşi să o împărtăşim atât de uşor..

Nu ştia acum, uitându-se la ea, cum să simtă şi să se simtă faţă de ea, vulnerabil? Deşi îi era dragă şi se ştia îndrăgit, ipostaza lui de acum, îi părea că trădează tot sensul împărtăşirii, simţea cum îi penetrează încrederea şi intimitatea aceasta, analizându-i vulnerabilitatea!

Ce lucru banal aparent şi totuşi câtă umanitate această împărtăşire! Şi era ora 5 şi el pierdea vremea treaz!

O mână timidă şi fără vlagă a început să îi anine firele rătăcite după ureche, iar odată cu ea, o briză uşoară şi rece, strecurată prin geamul deschis, îi liniştii tumultul şi dogoarea. Mâna conţină să îl atingă monoton până ce pleoapele se îngemănară, iar ritmul somnolent al atingerilor s-a transformat în respiraţia liniştită, dezarmantă şi pe moment sunt iar ei doi, Adam şi Eva, rătăcind prin puzderia de stele al Universului ne creat.

Choreomania

Părea un miraj, dansând atât de superficial, un paradox, o fiinţă atât de plină de vitalitate, prinsă în sforile fatalităţii. Toată semnificaţia acestui flutur se pierdea deprimant în acesta secvenţă tragică: urca dezordonat în aerul infernal de cald, urca greoi sub apăsarea umidităţii prevestitoare de ploaie, forţat de vânt între cei doi pereţi de beton ai blocului, readus la distanţă şi mai apoi lovit iar de pereţi.

Nu dădea semne să fi obosit. Uneori mai cobora dar urcă la loc. Părea că durează de ore în şir şi ca dansul ăsta al nebuniei nu va înceta, şi totuşi timpul părea să aibe milă, să se dilate şi să stea în loc, un moment de resemnare şi tăcere pentru finalul macabru.
Norii îndoliaţi prevesteau şi ei iminentă furtuna. Soarele părea nepăsător la toate dramatismele acestea. Privea în continuare dogoritor, atingând pragul de după amiază, forţându-şi parcă ultimele puteri caniculare înainte de a se stinge în valurile norilor. Aceste insistenţe şi iminenţa furtunii aruncau un joc de umbre şi lumini, trunchiate.

Nu părea să mai coboare dar nici să urce. Mă întrebam oare de ce nu se opreşte pe un pervaz sau să se aşeze vertical pe perete. Delirul acesta continuă tragic şi iritant pentru privitori. În spatele lui erau copaci şi iarbă şi flori, mai sus de bloc aşteptă Soarele infernal şi furtuna pe cale să erupă, şi dincolo.. dincolo strada şi alt bloc, mult mai înalt. Nu era un motiv logic pentru ascensiunea aceasta, aparent şi logic, futilă, şi nici atât pentru dansul aceasta absurd. Privind imaginea aceasta părea că orice speranţă care zăcea în tine, pentru bietul ăsta flutur şi mai apoi pentru tine personal, părea absurdă, mincinoasă şi otrăvitoare.

Când totul părea pierdut şi fără sens, o pală de vânt îl aduce iar la perete. Odată cu ea parcă prinde putere, începe să bată mai des din aripile satenate. A început ascensiunea. Speranţele par să prindă iarăşi sens, îţi doreşti parcă să reuşească, ţi-e teamă să nu îl doboare o altă lovitură de perete. De parcă dramatismul nu era suficient şi tensiunea din natură şi absurditatea lui de până atunci nu ar fi fost de ajuns. Fericit, nebun, poseda vântul, îl dresează, se ajută de el şi ajunge sus! Apărea şi dispărea, în dansul sau dezordonat, la margine acoperişului. Părea atât de liber acum şi mă făcea să mă simt ruşinat că mă ridicasem în picioare, mai să încep să îl încurajez şi acum mă uitam tâmp la dansul victoriei sale şi surâdeam naiv.

A reapărut de pe acoperiş şi a început să coboare leneş. Delirul reîncepea. Cum, de ce?! Era sus, era liber.. de ce acum revenea mai jos să se chinuie între pereţii încinşi, în acest cuptor urban care avea sigur să îi fie şi criptă? Nici nu am băgat de seamă rumoarea surdă care se intensifică. Tunetele se făceau tot mai clar auzite. S-a rupt cerul. Picuri mari, grei se rupeau din nori şi parcă sfârâiau.

Atunci abia părea că a revenit la realitate, abia atunci a înţeles şi el disperarea, cu ultimele puteri încercă să urce iar. Un picur mare şi alţi doi, părea pierdut; a început să coboare greoi, udat, cu o singură speranţă: să ajungă la copaci, să ajungă la iarbă, la adăpost. L-a lovit alt picur, apoi altul, apoi ploaia s-a intensificat brusc şi imaginea sa s-a pierdut în perdeaua lichidă.. Dar totul avea să se oprească în câteva momente, ca Soarele să îşi facă iar loc şi să domine peste blocuri.

"Ne întoarcem întotdeauna la povară noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al cestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit."

Ce ar fi daca intr-o zi..

Prezenţă - absenţă, un continuu clar - obscur. Ce ar fi dacă într-o zi te trezeşti şi vrei să dispari o vreme, unde te duci?

Spunem că pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi trebuie să te cunoşti mai întâi pe tine, că ne regăsim în ceilalţi.. Şi totuşi vrei să fugi, să pleci, să dispari pentru ca să te recapeţi pe tine, pentru a regăsi prezenţa propriei persoane. Ajungi uneori să te simţi stingherit, absent poate şi chiar invizibil în familiaritatea celorlalţi, cine eşti? Suntem fiinţe rupte în mii de bucăţi, un cer cu o puzderie de stele înecate în întuneric şi necunoscut. Nimeni nu ştie când se stinge o stea, când dispare o parte din noi sau din ceilalţi. Era poate acolo dintotdeauna, fără să bagi de seamă. Îi simţi la un moment dat absenţa, nu ştii cum să înţelegi asta pentru că, deşi i-ai simţit mereu prezenţa, nu avea nicio semnificaţie până atunci. Dar acum, când nu mai e, simţi cum absenţa a creat un vid, o stea în minus, mai mult întuneric.

Este curios cum de mii de ani planeta asta ne învârteşte şi la fiecare rotaţie suntem altfel, cum de a doua zi, în acelaşi loc, nu ne mai regăsim..

Ce ar fi dacă trezeşti într-o dimineaţă şi să fie totul la fel, să descoperi treptat că eşti singurul om de pe Pământ? Ce ai să descoperi despre tine, ce ai să înţelegi despre ceilalţi, acum când nu mai există? Unde ai merge şi ce ai face, acum când nu mai depinzi de nimeni şi nimeni de tine? Ai rămâne legat de habituri şi familiar, de locurile în care ai trăit sau ai căuta să călătoreşti, să cauţi locuri noi? Te-ai întoarce de unde ai plecat? În mod cert, cu cât te îndepărtezi de familiar, sau familiarul se distanţează ori dispare, te resimţi.. simţi lipsa, ceva din identitatea ta se destrăma şi risipeşte ca firele de nisip dintr-o clepsidră până când nu mai rămâne niciun bob de nisip. Atunci, înstrăinat de tot, redevii altcineva, aceeaşi fiinţă, altă persoană. O fractură, o adaptare forţată.. Şi totuşi.. dacă în acel moment descoperi că eşti aceeaşi persoană, acum când familiarul pare să fii fost o iluzie, un pretext?

Singura latură pozitivă, a înclinaţiei distructive omeneşti, în călătoria noastră de la început la fine, este că în micimea noastră reuşim să lăsăm o amprentă, o urmă vagă şi ştearsă, dovada scurtei noastre prezenţe în imensitatea infinită.

Ce ar fi dacă într-o zi te-ai trezi şi ai descoperi că eşti complect absent: invizibil din toate punctele de vedere, insesizabil ca prezenţă, vizual, auditiv, din prisma tuturor simţurilor. Pentru restul lumii ai dispărea ca prezenţă, însă sinele tău ar rămâne prizonier încă aici. Ce ai face atunci, ai rămâne lângă cei dragi? Cât timp ai rezista să le vezi suferinţa? Cât de surprins ai fi să descoperi cât de mult îţi duc lipsa oameni pentru care credeai că nu însemnai nimic sau indiferenţa celor cărora credeai că le-ai lipsi cel mai mult? Realitatea dinamicii umane este pe cât de esenţială şi substanţială egal de superficială şi viciată. O să descoperi într-una din zilele astea în care eşti deja plecat, că lumea se adaptează fără tine şi încet par să meargă mai departe cu viaţa lor, şi te vei ofusca şi descumpăni fără să îţi dai seama câte mii şi mii de bucăţi din tine au rămas în fiecare şi cum zi de zi exişti prin ei mai departe. Absenţa şi durerea e a ta că nu poţi face nimic, că nu poţi să înţelegi pe deplin, acum când eşti doar un spectator! Durerea şi bucuria lor e dovada importanţei tale şi tu nici acum, când eşti mai important că niciodată, nu te vezi suficient.

Ce ar fi dacă într-o zi.. te-ai trezi, pentru prima dată?

Insomnia (basm popular)

M-am considerat mereu o persoana bolnavicioasa.. spunand ce gandesc, spunand adevarul cand nimeni nu voia sa il cunoasca, dorind naturalul in locul sinteticului, observand in tacere cum totul este atat de anticipabil, simplu si cat de mult ne complicam. Am dorit mereu diferitul, ritmul domol, substantialitatea dincolo de forma, urand iubirea pentru ca este egoista si falsa, pentru ca ,odata ce te-ai inveninant cu pathos, nu poti sa revii la altruism, toleranta ta la absenta daruirii devine inexistenta. Nimeni nu se mai daruieste, ci doar facem mici gesturi gratuite, cu obligativitate fata de cealalta persoana, care este nevoit sa hraneasca vidul celuilalt.

Sinceritatea, daruirea, devotiunea, moralitatea, responsabilitatea si claritatea nu au loc in aceasta lume dominata de nevoie de atentie, singuratate, pasiune, desfrau si egocentrism si cu cat lama ascutita si sigura a realitatii se apropie de simtire cu atat mai mult fugim de adevar, adancindu-ne in somnul adanc, in visare.

"All that we see or seem 

Is but a dream within a dream."

Nimeni nu se trezeste. Lumea asta nu mai are nevoie de eroii din povesti care sa trezeasca 'frumoase adormite' pentru ca povestile nu mai devin reale, realitatea a devenit insasi o poveste, un scenariu premeditat de desirabilitate, cu castele protectoare in ale caror temelii il zidim pe celalalt in calea balaurilor nostrii. Se spune ca eroul a ramas langa cadavrul Frumoasei Adormite, visand si el la un happy ending pana la adanci batraneti.

Toti cauta un refugiu de la realitate, un colt de siguranta, o alta persoana cu care sa impartim un somn adanc si gol si care sa ne ia cosmarele. Nimeni nu incearca sa isi mai implineasca visele pentru ca este mai usor sa visezi realitatea dorita decat sa o construiesti, asa ca umplem vidul celuilalt cu cosmarele noastre si visam nestingheriti mai departe, adancindu-ne singuratatea in dualitate. Iar cand ne trezim singuri sau in bucati, cautam in disperare alt vis si o alta persoana pe care sa o parazitam sau care sa ne erodeze in continuare. Cum am ajuns oare atat de orbi sa nu vedem ca suntem deja TOTI ciungi, schiopi si chori? Cat va mai dura decimarea asta reciproca si somnul adanc al ratiunii ?

Asta este boala mea: sa vad cadavre si oameni schiloditi, sa nu pot sa inchid ochii sa visez. O boala care ma tine treaz din totdeauna, chiaun, lucid si terorizat de gandul ca.. intr-o zi o sa adorm, asa cum am mai adormit si in alte dati, si ma voi trezi langa o fiinta dezmembrata de propriile-mi maini, pe care nu voi stii cum sa o lipesc la loc.

Dimineata noptii serii zilei de ieri.

De la aerul statut, de la calm si cald, deschidea sovaitoare usa de la scara de bloc de dincolo de care se strecurau cateva frisoane suieratoare. Impactul cu frigul, aerul tare si proaspat, jilav au incodrat-o. Simti un usor tiuit in urechi, detasare si in acelasi timp constientizarea propriei respiratii.
E o galagie surda dimineata la ora primelor raze de soare, cand Soarele se alunga cu Luna, cand somnorosii se cearta cu dimineata si regreta patul confortabil si cald din care s-au dezlipit atat de greu. Lumea trecea posomorata si zgribulita pe strada, incruntati din indispozitie si lipsa confortulul de care s-au despartit, presati de timp si de preocupari. Luptandu-se cu frigul, nici ea nu avea o dispozitie deosebita dar, cum ea nu lipse geana pe geana toata noaptea si cum azi nu avea nimic de facut, se simtea oarecum detasata de rumoarea aceasta stradala fortata de circumstante.
Era seara la ora sase. Atunci aflase oarecum primele detalii. Avusese o zi plina; si acum isi aducea atat de bine aminte placutul sentiment de bine cand a intrat in casa dupa atata stres si agitatie personala precum si a celor din jur. Poate ca oboseala a ajutat-o sa primeasca mai bine vestea, poate creierul a dictat intregului corp sa isi pastreze energia pana la odihna sau poate pur si simplu devenise de ceva timp idiferenta. Acum prin frig, ascultandu-si pasii si respiratia, prin aburii calzi pe care ii expira intrezarea detasat crampeie aleatorii ale serii precedente, spargandu-i-se usor de fata, cu cat ea inainta, lasandu-i o umezeala rece pe obraji.
Oarecum a banuit ce urma de cum l-a gasit sezand la masa in bucatarie, cu un aer grav si absent, sprijinit cu spatele de calorifer, cu capul sustinut de o mana, privind in gol catre tigara din mana care ardea in van. Isi aprinse si ea una acum, inspirand incet, transpusa.
Nu isi mai aducea aminte exact cand l-a cunoscut sau cand a fost prima cearta. Timpul isi facuse treaba, rutina si experientele te indeparteaza treptat de detalii atunci cand te pierzi oarecum in mijlocul lucrurilor. Asta era! Se pierduse, de ceva timp; poate pe sine, poate altceva. Abia intrata in casa, fata in fata cu inevitabilul, n-a putut da inapoi. S-a apropiat si ea usor de masa, deschieiandu-si paltonul, lasand usor sa ii lunece geanta din mana langa scaunul pe care s-a asezat. A fost scurt si suficient in detalii si a plecat apoi, cum ea nu a schitat nicio alta reactie decat sa incline din cap si sa aprobe.
Si acum ca si atunci au inceput sa ii dogoreasca obrajii, o empatie fata de EA cea de aseara, smulgandu-i o lacrima timida pe care o sugruma lucid, stergand-o cu maneca puloverului. Ratacea pe strazi fara tinta, evitand totusi strazile mai circulate. Ii era oarecum ciudat sa se plimbe singura, s-a simtit de-odata stingherita de acest gand si descoperita, poate o prima constientizare a singuratatii. 
A evitat acest gen de ganduri noaptea. A zacut in pat ore in sir, nemiscata privind nepasatoare in gol, ratacind ca si in aceasta dimineata dar evitand ganduri mari. Nu era negare, ci o detasare de care avea nevoie, nu era indiferenta dar nu mai vedea sensul acum sa isi faca rau. Toate lucrurile au o finalitate, unele mai longevive, unele sunt scurte atunci cand au luat nastere din compromis. 
Si-a continuat drumul, intorcandu-se acasa, lasand in spate seara si noaptea nedormita, strada, dimineata, firgul si primele raze de soare, multimea de oameni agitati si anxiosi, compromisul si a imbratisat noutatea singuratatii si caldura plapumi, lasandu-se sa alunece lin catre somnul linistit.

A Bullet In The Head

* e acolo. oricat vrei sa ignori, sa refuzi realitatea, tot de ce iti e frica e acolo, un glont adanc infipt in cap, care si-a fortat traiectoria prin creierul tau. fatalitatea e iminenta in pofida impotrivirii. totul are un sfarsit si orice sfarsit da nastere unui nou inceput, ciclicitatea inerenta vietii. liantul uman care leaga aceasta prapastie dintre finalitati si inceput este realizat de temeri. incepem ceva nou pentru ca ne e teama sa nu amortim, sa nu ramanem singuri, sa nu ne pierdem in nimicul dintre. incepem mereu ceva cu teama repeatarii greselilor si cu speranta noutatii. procesul incepe si teama ramane lipita de noi ca o umbra prevestitoare, ne e teama de noi, sa nu [mai] gresim, de altii sa nu ne insele increderea, de accidentele aleatoare care ne pot schimba planurile intr-o clipa si mai apoi, prevestind sfarsitul, mai mult sau mai putin auto-indus, paranoic sau printr-o simpla obervatie obiectiv-pertinenta, ne temem de esec. ne e frica sa pierdem ce ne dorim si inca nu am avut, ce avem, sau ce am fi putut avea daca semnul ecuatiei ar fi fost diferit.

*  se zice ca... cel mai indicat e sa ii dai drumul si sa incerci sa mergi mai departe. se zice ca trecutul ramane neschimbat si ce rost are sa te mai preocupi cu el cat timp prezentul iti ocupa tot timpul si ai de construit un viitor? e adevarat, factic trecutul ramane imuabil, dar.. poti sa traiesti tu cu tine, sa dormi noaptea linistit fara sa stii ca ai facut tot ce se putea face, ca ai raspuns la toate intrebarile, ca nimic nu a ramas neclar si sa poti sa pui exact degetul pe problema in cauza? nu! de aceea revenim mereu si mereu peste trecut, aplecati asupra lui, privindu-ne reflexia propriilor greseli, regasindu-ne in ele, in temerile ca am putea repeta exact aceleasi decizi daca nu intelegem unde am esuat. e o imagine dezolanta, o oglinda sparta in mii de cioburi in care ne vedem propria imagine distorsionata. incercam sa mutam cioburile, sa le potrivim, uneori ne taiem mainile si incetosam cioburile cu sange. agonia, durerea, diversele variante imposibile si cele gresite, imaginile dezolante, trunchiate, ireale si schimonosite, patate, toate fac parte din acest proces interminabil care te poate face sa iti pierzi mintile... sau te poate elibera.

* mereu se repeta acelasi fragment, o data, si inca o data, si inca o data, si inca o data, un nou inceput, temerile pe care le simti in stomac si in muschi odata ce simti ca pieptul se misca si o usa se deschide, aducand cu ea ecoul aceleasi oglinzi sparte, zgomotul impactului si cioburile care cad si se ciobesc bucata cu bucata. ecoul devine din ce in ce mai detaliat cu fiecare repetare, usa deschisa care lasa inlauntru privirea sticloasa a necunoscutului, care se izbeste de oglindirea necunoscutului din trecut, familiaritatea care zdrobeste claritatea pierzandu-ne in mii de bucati. prea covarsitoare familiaritatea, prea mult timp petrecut incercand sa te imunizezi ca acum sa cedezi asa usor, ti-e prea teama desi te-ai inveninat indeajuns incat sa fii in sevraj, e prea frustrant sa fii fortat sa inchizi iar ochii, dupa atata timp cat ai invatat sa ii tii deschisi, si sa privesti in intunericul din tine, incercand sa distingi forme din noile trairi cu familiaritatea formelor din trecut. strangi ochii tot mai tare si incerci sa tipi... un zbierat mut. nu te auzi... auzi doar respiratia rapida, extensiva datorita fortarii, si ritmul rapid si sacadat al inimii inspaimantate de surzenia acestui cosmar. te adancesti tot mai mult in venin si nu poti face nimic sa te slavezi, se va intampla din nou, e iminent, nu te poti auzi oricat tipi. te-ai pierdut. 

* nu mai poti sa deschizi ochii si sa desclestezi maxilarul, misti convulsiv si repetat capul negand cu toata fiinta faptul ce se deruleaza in pofida imposibilitatii. intr-un cosmar nu exista alb sau negru, din suma de variante posibile si imposibile toate deciziile sunt gresite. reveria urmata de revenirea la realitate ne infatiseaza totul neclar, tot ce avea sens in vis acum isi pierde logica, nu exista posibilitati infinite, magie sau imposibilul oniric realizabil, brusc reveria se transforma in delir: realitatea devine cosmarul, un vis urat fara sansa de trezire atunci cand te lovesti sau cazi in gol. fiecare umbra, fiecare colt, fiecare unghi neglijat de vigilenta noastra ascunde in el o farama din teama, uneori chiar noi le ascundem acolo incercand sa uitam... praful maturat sub covor. mereu ne bantuie din aceste ascunzatori trecutul si cu el temerile, ne vaneaza. ecoul revin si repetabilitatea sa iritanta iti iduce din nou delirul, incepi sa devii iritabil si ai impresia ca toata lumea e vinovata ca ti-a readus aminte, pentru ca nu mai poti duce mai departe povara vinovatiei. delirul se transforma intr-o calatorie la balci, un carusel care trebuia sa te duca in copilarie, printre culori si miros de vata de zahar, in mijlocul familiarului varstei fara de griji si suparari. dar viteaza devine din ce in ce mai mare, acul patefonului pare sa zgarie placa si sunetul sa se deterioreze enervant, mastile si fetele se scurg in fluenta vitezei cu care te invarti, se lichefieaza schimonosindu-se si rasetele vesele se transforma in batjocora, culorile devin tipatoare, sunetul tot mai iritant, totul isi pierde din forma si sens si te invaluie in delirul nebuniei, tipi din nou si din nou si... din nou nu te auzi. revii in surzenie cand redeschizi ochii, asudat, confuz, rusinat. dar e deja acolo, sa instalat, dorinta de a te trezi in acest vis real si sa incerci sa il schimbi, si odata cu dorinta se infig si mai adanc temerile. viata e o ruleta ruseasca dominata de alb sau negru: risti sau absentezi.

* trecut de prea multe ori prin ciclicitatea aceasta, avand un vast precedent in urma ta, dorinta care se infiripa sa vrei in nou te reprima, te desgusta. te desgusta sentimentul ca esti slab si neajutorat in fata pasiunilor, dominat fiind de frica de a pierde ce ai, ce ai putea avea sau de a nu ajunge sa primesti ceea ce iti doresti. risti sau absentezi. rascrucea, momentul in care capul instictiv se intoarce privind peste umar, te fac sa treci prin acest intreg proces de retraire: cosmarul, oglinda, greselile, ecoul, teama, blaciul, cosmarul din nou, teama din nou, delirul... nu conteaza cat ai incercat si reusit sa iesi din groapa si sa urci la suprafata, o clipa e deajuns sa ajungi din nou pe fundul abisului privind cu jind la licarirea stelelor. problema cu visele si povestile e ca niciunele nu sunt reale, printul nu va trezi niciodata frumoasa adormita cu un sarut, sarutul este trezirea lui la realitate, in cosmar, gustand de pe buzele ei pelinul, gustul dulce-amar al mortii ireversibile. totul este un joc risti sau absentezi. moartea este inevitabila, nu exista final fericit si nici nemurire, castigul jocului este insasi jocul caci finalul este sinonim fatalitatii macabre. risti sau absentezi, frica te determina sa joci precaut, sa te imunizezi, sa iti blochezi intregul sistem emotional si sa ramai rece, absent, dar in felul acesta nu faci altceva decat sa te obisnuiesti cu raceala mortii pentru ca fara pasiune e ca si cum ai fi mort, riscul este cel care diminueaza gustul naclaios al fricii, te aduce pe marginea gropii, la limita si te face sa mergi pe un fir subtire, sa depasesti limita, peste goapa, peste trecut, un salt mortal fara plasa. te alimenteaza adrenalina, dorinta de a ajunge la capat, distanta pare infima si realizabila si.. acolo, pe fir, depasind limita, deasupra gropii, haul pare inexistent. frica se chirceste in agonie, pieptul e exaltat sub violenta inimii, pupilele se maresc in sevraj, pumnii inclestati...
 * nu exista decizii... doar aceast fir subire, o linie dreapta, deasupra prapastiei de pe fundul careia continuam sa ne cataram pentru ca mai apoi sa ne depasim iar limitele, strabatand liantul dintre temeri si idealurile cu sanse mici de realizare, peste abisul greselilor precedente. butucul revolverului se roteste incet si iminent sub presiunea tragaciului pe care il apesi iar zgomotul declansaorului te face sa strangi ochii, glontul precedent, adanc infipt in creier, vibreaza repornind ecoul, speri de data asta sa fie o impuscatura fara glont, simti vuietul, reamintirea mirosului de praf de pusca si deziluzia caderii in gol, pe fundul abisului, rasfrante pe cioburile oglinzii. mai apoi intervine iluzia falsei auto-protejari si te intrebi de ce ai facut-o din nou, si de ce ti s-a intamplat chiar tie, de ce s-a intamplat cand nimic nu iti dadea de banuit ca o sa cazi, speri de data asta macar sa rateze.. te ridici incet privind peste cioburile rasfirate, parcurgand in minte un traseu catre punctul de origine al impactului din momentul casarii, traiectora glontului... aceeasi traiectorie a glontului. iti revine apoi acel sentiment familiar. il acepti, il urasti, te urasti ca il tolerezi deja ca o normalitate. totul redevine clar privind mai tarziu peste umar, de pe buza gropii, rece si neapasator, temator ca... s-ar putea sa simti din nou ceva, pentru cineva. luminile se aprind, se redeschide balciul, firul se intinde peste groapa, delirul reincepe, lumea te aclama, clovnii te imping usor zambind spre limita si iti arata linia dreapta peste groapa si... ii inmaneaza revolverul zambind complice catre public, ti se ofera alegerea in absenta plasei de prindere. pornesti pe fir, lumea aclama frentetic.. finalul e iminent si.. simti dezechilibrul, caruselul se invarteste din nou ametitor o data cu groapa asupra careia atarni si salvator ridici revolverul si tragi... BANG! un stegulet comic iese din pistol si clovnii zambesc, apaludand, incantati de truc. totul devine clar si nu iti vine sa crezi ca ai ajuns dincolo, ca ai ratat! te intorci fericit sa vezi ce urmeaza si deschizand usa urmatoare... e o noua arena de circ o alta groapa cu un fir subtire si ti se inmaneaza alt revolver... multimea, rasetele, ecolul, delir... resimti glontul din cap si te intinzi pe jos cu ochii inchisi, chircit, incercand sa te trezesti in vis, sa negi existenta gloontului, sa nu mai simti presiunea...

FOTO: Bullet by barbamagnetica 

Why It's So Quiet When It Snows?

* zgomotul surd al strazii, milioane de picuri clipocind, scurgeri, burlane, baltoace, picurii care se preling de pe umbrele, zgomotul avelopelor angrenand ploaia pe carosabil, susurul apei scurgandu-se spre calanlizari. e multa agitatie cand ploua, mult zgomot, te simti timorat oarecum, incerci sa eviti contactul cu mai orice, sa nu te stropeasca, sa nu te mazgaleasca, toata agiatati si zgomotul te oboseste, te epuizeaza. abia iti tragi sufletul pe un scaun in autobuz, ferindu-te necontenit de umbrelele ude ale celor care urca. cand ajungi acasa nu iti poti reveni, urechile iti tiuie, te simti vlaguit iar cei patru pereti ai casei te izoleaza de zgomotele ude ale ploii. adormi repede si obosit.

* canicula este poate cea mai vulgara. e prea cald, e prea istovitoare temperatura, obosesti repede, incerci sa nu faci mult efort, sa nu te consumi, incerci sa te racoresti la umbra si totusi tot simti cum ti se preling pe spate picurii de transpirtatie. esti agitat si totodata imobil, tensiunea creste in fiecare capilara, vena... mintea iti incetineste si buzele uscate gasesc prea dificil sa se miste, muscandu-le din timp in timp, tracand limba peste ele. totul pare ca se misca cu viteza uimitoare, doar timpul pare sa se oprit in loc, ca si tine, la umbra. e mult zgomot si multa miscare, masini, autobuze, oameni grabiti... totul vazut prin aburul de fata morgana, determinat de caldura degazata de cimentul incins. zgomotele par indepartate, mugind in surdina, ne-atingandu-te dat totusi obosindu-te mental.

* milioane de particule cristaline, ninge. casa e prea sufocanta, afara prea frig. totusi iesi din casa cand nu mai poti respira deloc, te imbraci mai gors decat necesar, caldura din casa te-a inmuiat destul ca sa te reprime cea mai mica pala de vant de afara. pana nu iesi afara nu iti dai seama de zgomotul din casa: de bazaitul frigiderelor, de picuratul apei de la baie de la vecinu de deasupra sau televizorul celui de vis-a-vis, nu iti dai seama de zgomotul pe care il produce apa fierbinte circuland prin tevi si calorifere si poate nici de cainele vecinei de la ultimul etaj. cand iesi afara... timpul ramane suspendat, agatat in caderea aplanata a micilor cristale de apa, urechile incep sa iti tiuie de la diferenta zgomot-liniste. cad milioane de fulgi langa tine, se sparg de beton, de masini, intre ele si totusi este o liniste fascinanta. lumina pare stranie si ai impresia ca intreg Universul se revarsa pe pamant, cu atmosfera cosmica ce suspenda miscarile, cu milioanele de stele care acum se rup din cer si se astern pe pamant. e o cadere masiva si nu se aude niciun zgomot, doar oamenii, intervenind, tulbura aceasta liniste incredibila, amplificandu-se din cauza frigului.

* de ce e asa de liniste cand ninge?...

Foto: silence by freakeesh

Eu nu cred in imposibil.

* eu nu cred in accidente. dar cred in alegeri, in sansa si in trairi. am evitat mereu regretele si am incercat sa invat si sa ma inteleg mai bine din alegerile facute. adevarul este ca... e imposibil sa nu regreti iar timpul ramane dusmanul principal. uneori o fratiune de secunda e deajuns sa irosesti o sansa. ne definim ca oameni prin capacitati exprimative is rationale si totusi ne exprimam atat de greu si de lent trairile. ne e prea teama si traim o existenta ermetica si de multe ori disimulata. nu stim clar sa disociem intre ce vrem si ce avem nevoie, daca nu trebuie sa conicida acestea sau pe care varianta sa o adoptam in procesul decizional.
* eu nu cred in destin dar cred in scop si mijloace. nu exista predestinare dar exista mereu un scop. uneori suntem prea absorbiti de propria persoana si de binele nostru ca sa ne dam seama de la la inceput care este scopul lucrurilor ce ni se intampla. uneori intalnim oameni care sa ne ajute sa mergem mai departe - alteori ca sa ajutam noi, unele experiente sunt nefericite - altele ne satisfac asteptarile, dar, dincolo de toate acestea, mereu iesim in castig, fie ca pierdem fie daca am castigat. uneori iei decizii si de multe ori nu iti sunt pe plac, alteori o sa ranesti pe cineva cu ele ori sa te ranesti singur. dar sunt unele dati cand deciziile pe care le faci sunt cele corecte, chiar daca nu simti, chiar daca te doare, chiar daca din acel moment ceva te roade in piept, undeva simti ca e decizia buna. oare si atunci e vorba de sansa? cum poti sa nu regreti? mi se pare inuman si o ipocrizie sa zici ca nu ai regretat nimic toata viata. poti sa regreti inceputul sau sfarsitul, sau poti sa regreti ce ai fi putut avea. orice ai face o sa fie mereu ceva de regretat. peste unele trecem, peste altele nu. toti avem secrete si doar daca o sa incercam sa ignoram unele probleme nu inseamna ca nu te vor roade si mai tare cu cat incerci sa uiti. nu stiu daca istoria e repetitiva... dar asa ar fi de preferat. ii spunem a doua sansa. oare e prea mult sa ceri inca una?
* eu nu cred ca a fost o intamplare.. sigur nu am simt-o ca fiind astfel. daca stau sa ma gandesc nu a fost ceva inedit si nici surprinzator. a fost ca si cum era deja acolo si nu stiam ca o port in mine. dulcea familiaritate, genul de senzatie pe care il ai cand un miros deosebit te poarta inapoi in timp, acea piroteala si usoara senzatie de concomitenta dimensionala atunci-acum. pentru moment cred ca oricine simte ca are mai mult decat poate sa duca. poate ca e si vorba de o usoara coplesire, poate e si vorba de panica. o vezi pentru prima data fara sa ai nici cele mai mici asteptari si la un moment dat o clipa privirea iti scapa in ochii ei, ea uitandu-se la tine si pentru cateva clipe secundarul se agata imobil de privirea voastra. e un fel de recunoastere acolo, ca si cum descoperiti in ochii celuilalt ceva ce doar voi doi stiti. si te panichezi. secundarul incepe sa bata, timpul trece grabit si pana sa te dezmeticesti e prea tarziu. o sa iti aduci intr-una aminte mai apoi pentru ca a fost acolo, sansa, persoana, si ai lasat-o sa treaca si nu poti sa nu te intrebi ce ar fi fost daca eram mai atent? sau de ce nu am zis nimic?, de ce nu i-am aratat? si totul se rezuma la un vesnic ce ar fi fost daca? peste unele treci, altele te vaneaza tot timpul la fel cum unele lucruri sunt asemantoare si si se intampla mereu iar altele doar o singura data.
* eu nu cred in minuni si sunt pesimist. si totusi... daca ti se mai acorda o sansa, ce faci? data trecuta te-ai grabit si ai fost stangaci, si ai tot regretat de atunci si acum sigur o sa ai grija ca iti pregatesti totul si ai grija sa verifici fiecare decizie de cate zece ori si ajungi sa te pierzi in proces. nu am stiut sa fiu meticulos prima data iar a doua oara am aratat prea putin. dar este poate problema cea mai mica pe langa egoism. ne pierdem atat de mult in ce simtim noi si ce vrem si ce avem nevoie fara sa ne dam seama ca nu intelegem de fapt esenta legaturii dintre doi oameni. nu trebuie sa il tratam niciodata pe celalalt ca mijloc pentru atungerea satisfactiei si scopurilor noastre ci ei in sine sa fie scopul si implicit satisfactia. nu trebuie sa te intrebi daca e persoana potrivita sau daca o sa te faca sa te simti implinit, trebuie sa te intrebi daca tu esti persoana potrivita si daca poti implini cealalta persoana.

* eu cred in absurd si in dezordine si in imposibil ca fiind dimensiuni supraestimate si limitate in fapt. as cere prea mult o a treia sansa dar nici nu pot sa stau de-o parte si sa ma tot intreb ce ar fi fost. sunt momentele in care intelegi ce te leaga cu adevarat de cealalta persoana si oricat de mare ar fi pretul vei lua decizia care ii va face ei bine, pentru ca oricare ar fi situatia acum ai inteles care trebuia sa fi fost scopul de la inceput. si totusi ai avut doua sanse, ai invatat din ele, oare degeaba?.. eu sper sa fie un scop final undeva dincolo de absurd si de haos, pentru ca nimic nu e imposibil.
Imagine: Impossible is nothing by riz4l

SHE in a big city.

* avea sentimentul acela al nelinistii, nesigurantei si al aventurarii. nu a privit o clipa inapoi, urmarind peisajul care se derula regresiv, in timp ce autobuzul mergea mai departe. la urma urmei de ce ar face-o? lasa in spate oraselul mic si banal, unde fiecare noutate era aceeasi poveste cu alte persoane, unde lumea ramasese traditionala si monotona, intarziata si ratacita in timp, naucita de viteza luminii cu care restul lumii e obisnuita sa evolueze. nu lasa in urma nimic spectaculos care sa straluceasca sub lumina reflectoarelor, nici macar teribilismul adolescentin al copiilor de azi si ciudateniile vreunei persoane a-tipice si antisociale, nu lasa in spate niciun mister si nici regrete. parintii au acceptat sa o lase sa isi urmeze visele, nu usor, dar aprobator cu capul inclinat un pic intr-o parte, apatici dupa tineretea in care si ei simtisera poate limitarile orasului mic, cand poate si ei visasera mai departe.

* trecuse o bucata de timp si asa cum stia de la altii trebuia ca sa fi fost deja la jumatatea drumului. nu mai avea stare pe scaun, parea ca amortesta intruna si se foia nelinistita. incepuse sa ii fie cald si sa ii transpire mainile, sa isi muste buzele, muzica din casti parea plictisitoare... inca putin.... inca putin... inca putin.... isi tot zicea in soapta cu capul sprijinit de geam, cu ochii infometati, atintiti catre drumul ca incepea sa se largeasca tot mai mult, pe care incepusera sa apara reclame, pe care masinile mergeau cu viteza... catre Marele Oras.

* poate ai crezut ca povestea incepe aici, nu nu nu...  e doar punctul de interes al povestii, de clansatorul. de cand era mica a visat si a sperat ca undeva in lumea asta sa fie ceva mai mult, ceva diferit, ceva care sa o faca sa isi doreasca mai mult, avea nevoie sa creada ca undeva exista un loc unde persoanele diferite ca ea isi au un rol normal in randul lumii, natural. era o fetita doar pe atunci si cu varsta au venit si filmele de la televizor si muzica preferata, noua. nu avea afise cu actori ori cantareti atarnate pe pereti in camera, nu avea nevoie de asa ceva, le stia toate trasaturile pe de rost si deja stia ce parfum purtau din amintirile momentelor cand visa sa-i cunoasca real.

* in Orasul Mic era genul de persoana pe care vroiai sa o ai in preajma, era simpatica rau si ciudata, excentrica poate pe alocuri dar invizibila de altfel, era mereu inconjurta de oameni si singura totodata, era persoana ce nu trebuia sa lipseasca, dar totusi un accesoriu. lumea din Orasul Mic, invaluita de limitarile micimii, nu vedea dincolo de orizontul limiat, erau prea fascinati de lumea lor mica si banala ca sa poata sa inteleaga ceva din atitudinea ei, din gandire, din aspiratii. avea nevoie sa creada ca ea este facuta pentru un rol mult mai mare, ca este mai mult de apreciat in ea, la ea, decat o desconsidera cei din jur asa ca... asa ca iat-o! dupa multi ani, pleaca de acasa sa dovedeasca tuturor ca poate nu o fi ea o personalitate celebra dar sigur e un colt de stea undeva adanc in ea.

* a ajuns. era cald, vara, soare. orasul parea parca sa i se deschida, imbratisand-o cu stralucirea lui. s-a retras undeva la umbra, coplesita de agitatia oamenilor din jur, a zgomotelor, de vivacitatea si vibratia vietii moderne. Hellooo Big City! si-a zis zambind chic, aprinzand tigara din coltul gurii, potivindu-si ochelarii cochet, batand incet din picior ritmul repeitiv al piesei preferate din casti. s-a simtit coplesita mul timp. mult timp inima i-a alternat, cand nelinistita cand surprinsa, cand tematoare. era deja maturizata un pic si varsta incepea sa ii ceara sa isi incepa viata independent. a fost si foarte surprinsa un timp dar si deziluzionata. uneori plangea chiar, de ciuda ca nu poate inca mai mult, ca era inca mica. gandul ca in spate o astepta Orasul Mic o facea sa isi scuture capul ingrozita si sa isi stearga determinata ochii, sa stinga lumina si sa doarma linistita ca maine e o noua zi, o noua zi in care orice e posibil... in Marele Oras.

* a avut suisuri si coborasuri. a intalnit tipi interesanti, a iubit a suferit, dar nu a pus niciodata genunchiul jos, a ramas in picioare, cu mandria intacta, cu ochii inlacrimati dar din care nu mai curgea nicio lacrima. are acum mai multi prieteni dar tot singura e. pana la urma a mai si plouat, cu nori negrii si mari, cu picuri reci si vant aspru si mult timp soarele din prima zi nu s-a aratat, decat mai tarziu, mai apoi s-a ascuns din nou. s-a obisnuit si cu asta, si cu tot, a devenit parte din si imuna totodata. nu s-a gandit ca dupa atata timp o sa ajunga le fel de nelinistita, cu acelasi nod in gat al emotiei si stomacul strans, fara stare, avand continua impresie de amorteala, fastacindu-se parca pe acelasi scaun al autobuss-ului. undeva, cumva parea ca luase cu ea, in ea o parte din Orasul Mic, care parea sa ii tina ghinion de cand se nascuse. putea sa zica acum cu mandrie Traiesc in Marele Oras, si sa se simta la fel de mica. a incercat sa isi urmeze visele si inca incearca, s-a bucurat de toleranta si aprecierea Orasului pentru Nou si Diferit, ca in cele din urma sa descopere ca nu exista un fel de diferit ci o varietate naucitoare, ca a ramas la fel de singura si de diferita, dar intr-un oras mai mare. a descoperit mai mult-ul dar nu vrea mai mult, vrea mai putin, un putin pe care il doreste si mai mult, cu pumnii stransi, ochii inchisi, sperand ca de data asta va fi mai ok.

* ciudat cum Marele Oras nu e asa mare si nici asa spectaculos cum se vede prin sticla de la TV. incet, aerul inhalat i s-a impanzit in toata fiinta. a ajuns imobila, ochii ficsi, nepasatoare, intr-o continua transa, o continua rutina, o continua goana extenuanta dupa vise si o neintcetata lupta de supravietuire. cu capul pe geam se uita cum luminile se aprind consecutiv si noaptea se lasa incet peste Marele Oras, constientizandu-si poate dependenta... alteori evita geamul, intinsa pe spate in pat, cu ochii inchisi, visand, zambind, aducandu-si aminte de o fetita care visa sa ajunga undeva unde sa straluceasca, zambeste pentru ca desi nu mai e acea fetita undeva in ea inca mai vietuieste trairea aceea, pentru cateva clipe e si ea dincolo de sticla televizorului, isi traieste visele unei fetite din Orasul Mic, care a ajuns o tanara femeie, singura, in Marele Oras... 

* Eeeeh... De fapt nu e chiar asa de rau...  zambestea amar, dar sincer...

am mai fost odata aici

* am mai fost odata aici... de nenumarate ori. poate nu in acest pat, ori in aceasta camera si in mod cert la ore diferite dar... aici am mai fost odata... de nenumarate ori, tarziu, stingand lumina, lasandu-ma inecat in intunericul camerei, in pat, acoperit de patura, cautand forme... raspunsuri undeva dincolo de umbra. am tras usor perna de sub cap, asezand urechea pe pat mai aproape de piept, cum s-ar zice, sa imi ascult inima. imi auzeam usor si genele atingand asternutul, cum ochii incercau si ei sa desluseasca raspunsurile alaturi de ureche.
* mi-am adus aminte incet linistea, apoi temerile, calmul si graba... de cele mai multe ori nu stim sa pretuim momentele inedite, nu avem rabdarea si tactul. imi aduc aminte cum eram mic si plangeam noaptea sub patura, de ciuda si de teama in acelasi timp, ca eram prea timid sa ma destainui vreunei fete ce imi placea si cum mai apoi ajunsesem sa ma tem sa pierd vreuna ce imi era draga, ori cat calm si liniste interioara ma domina cand stiam ca ea are ceva ce mi-as dori sau temerile de a nu pierde ceva inainte sa il am de acum...
* am mai fost odata aici de nenumarate ori dar niciodata ca acum cand imi simt propria prezenta in pat, cand simt nevoia sa schimb si sa inteleg mai multe, cand vad clar si inteleg, dincolo de mine si de tine si de pat, ori de bataile inimii insiruite de atatea ori, cand mai repede, cand mai domoale, pierdut sau regasit...
* e greu sa explici uneori ce traiesti personal dincolo de coordonatele si etalonul inerent normalitatii. tot astfel mi-e greu sa descriu cum ca e ceva care dincolo de fericire ori tristete inseamna mult mai mult, ca persoanele pe care ajungem sa le pretuim pot insemna mai mult decat determinantii unor sentimente puternice reiesite tot din mentalitatea egoista de a da si a primi si mai mult. sunt momente care sfideaza normalitatea, sunt trairi care demititzeaza idealurile, sunt clipe semnificative in care realizam micimea lucrurilor pentru care consumam atatea batai de inima in van.
* in cele din urma intunericul camerei devine clar si iti zici acum inteleg!.. si toate accidentele petrecute iti releva ordinea fireasca, dincolo de monotonia dezordoanta a unei normalitati impuse. si astfel pricepi ca... poate cele mai dificile decizii sunt si cele mai indicate, ca uneori incercam prea mult si alteori unde nu trebuie dar ca nimic nu este o intamplare oricat de accidental ne-ar parea, si cand o sa adunam destule accidentele unul langa altul si privim imaginea de ansamblu... atunci si doar atunci intelegem.
* ajungem des aici, poate nu in acelasi pat si poate nu la aceeasi ora si nu intelegem mai apoi cum de reusim de fiecaredata sa uitam solutia si sa ne pierdem in graba si in temeri... caci numai atunci cand bataile se aud domol si ochii incet isi gasesc odihna... de fiecaredata cand ajung aici.Photo: Just Sleep by thebjoernsons

Si totusi...

* cand eram copil se spunea ca eram visator. de multe ori ma surprindeam chiar eu cochetand cu vreo fantezie cu ochii deschisi, pironiti in gol. problema cu visele este ca, odata cu trecerea spre maturitate, incep sa se destrame si dispar atat din ochii pierduti ai vreunui copil cat si din somnul linistit al noptii. poate grijile de adult incep sa sifoneze oarecum comoditatea de altadata iar responsabilitatile ori greselile din urma ne apasa umerii spre un somn obosit care ne pare lipsit de bucuria viselor de copilarie. acestea ajung in curand sa fie inlocuite de cele ciudate sau care ne inspaimanta lasand mai rar sa se strecoare printre frici si cate un vis linistit. nimeni nu stie cine ori ce ne fura visele si unde se duc cand dispar din noptile noastre.

* cum fiecare varsta isi are greutatile si partile frumoase, visele frumoase ale copilariei incep ulterior sa fie inlocuite de niste trairi percepute la o intensitate maxima, mult mai realiste, determinate de vointa si conturate atat de pragmatism cat si de dorinte ascunse. le spunem sperante. sperantele nu apar niciodata singure, vointa ce le determina are la randul ei un determinat, unul de desirabilitate, fie el negativ sau pozitiv. sperantele sunt de fapt tot la ce ne asteptam dintotdeauna sa se indeplineasca. exista in ele si crampeie din visele copilariei, ajustate cu maturitatea necesara, sau forme mai pragmatice de a ajunge la aceleasi trairi.

* problema noastra cea mai mare cand e vorba despre ce vrem in viata sunt visele si sperantele, asteptarile care le agatam de acestea ca de un balon cu heliu, sperand ca legile naturii sa isi faca treaba, iar problema cu asteptarile este ca.. ei bine se lasa... asteptate. ca si cum asta nu ar fi deajuns de iritant Universul are grija mereu sa ne surprinda, ca sa nu ne plictisim bineinteles, asa ca uneori ne dovedeste ca ne asteptam la prea putin si observam prea mult in jurul nostru, sau, din contra, avem asteptari prea mari de la putinul din jurul nostru. asta nu ar fi nimic daca aceste surprize nu ne-ar incanta in majoritatea datilor. atunci se mai intampla sa cadem, sa ne ranim, sau sa ranim pe altcineva, ajungem sa regretam, sau sa renuntam, ori chiar sa construim un zid protector in jurul nostrul care mai mult se va strange de jur imprejur pana ce ne va sufoca. da! sperantele, asemenea viselor, pot fi inselatoare si efemere, dar sunt cele care ne ridica din nou de jos, aruncandu-ne in intregul curs al vietii.

* cum o problema nu vine niciodata singura, cea tocmai discutata vine la pachet cu cea legata de persoanele cu care ne inconjuram; acestea sunt sperantele cele mai importante pentru noi deoarece uram sa fim singuri, detestam sa nu avem langa noi pe cineva care sa ne ajute la greu, sau sa ne acopere cu afectivitate, si ne intristam groaznic cand pierdem pe cineva pe care il indragim ori iubim. mereu speram sa avem pe cineva langa, fie ca e vb de un partener, un coleg , un prieten ori o persoana iubita, astefel incat nevoile, ori dorintele noastre cele mai ascunse, incep sa ravneasca satisfacere. aceasta este probabil esenta problemei in sine: cealalta persoana. nu putem spera ca cineva sa fie, ori sa faca ceva anume, sau chiar sa ne indrageasca doar pentru ca ne dorim acest lucru si oricat de mult ii indragim noi, e imposibil sa nu catalogam acest aspect ca fiind unul ce tine de egoism. iar persoanele care la adoram vor fi mereu cele care ne spulbera visele maturitatii.

* si totusi... ce faci atunci? problemele trebuie sa aibe si solutii, nu-i asa? sau, nu au? ce faci atunci cand ajungi sa pretuiesti pe cineva, chiar si spontan pentru ca, da, sperantele tind sa fie uneori cam prostesti sau infantile, si incepi sa doresti si sa ravnesti acea persoana? si mai mult, ce faci atunci cand te dezamageste, ori cand ii e frica de tine, sau gaseste alte pretexte superficiale sa te indeparteze? ce faci in acel moment, acel moment in care ceata magica a visului se risipeste si vezi ca persoana din fata ta nu e ceea ce ti-ai dorit si sperat? in mod cert o sa ramai dezamagit si o sa fugi. si totusi... ce faci cand iti dai seama ca tot ce ai sperat si dorit le-ai insumat intr-un prototip, iar acest prototip nu este de fapt ceea ce ai nevoie? ce faci cand descoperi ca dincolo de magia visului exista o persoana reala care e exact ce ai nevoie? si totusi... astfel ar trebui sa renunt si sa fug si eu, ori sa fac tot ca imi sta in putinta sa te fac sa intelegi?

* vise, sperante, dorinte, asteptari... privind in spate toate ne par un pic cam infantile si majoritatea desarte. si totusi... ce se intampla cand chiar acestea ne aduc in realitate prin insasi perversitatea lor?

Niciodata

* era singura. a fost singura de cand era mica. a fost singura din prima zi cand mama ei a lasat-o in grija vecinei, alergand grabita spre locul de munca. usa s-a inchis atunci tremurator in fata ei, scrutand imaginea mamei inlacrimate. nu a plans atunci, la fel cum nu a plans si in alte zile cand usa se tot inchidea in fata ei zi de zi. parea un film repetitiv, delasator si dureros, nimic nu se schimba, cu exceptia ei care continua sa creasca in maturitate si fizic, sperand ca intr-o zi va fi mare si lumea nu va mai indrazni sa o paraseasca nici macar o clipa, nimeni nu o va mai neglija... si astfel a venit ziua cand a pus mana pe clanta si a trantit ea usa chiar in spatele mamei.
* a fost singura si in prima zi de scoala, isi aducea ea acum aminte zambind autoironic. sunt 17 ani de atunci si acum adimra taria si puterea cu care, copil fiind, reusea sa duca povara singuratatii, alungand rautacioasa orice companie, pana a mai crescut si ajunsese sa placa in taina vreun baiat caruia avea grija sa ii aplice o lovitura baieteasca accidentala doar asa... sa ii arate ca e si ea prin preajma.
* nu era cea mai frumoasa si cea mai aratoasa din oras, liceu sau grup poate, dar mereu a fost in centrul atentiei si carisma ei o facea mereu ascultata chiar si cand intrerupea pe cineva din discurs. a avut multi prieteni si inca mai are. totusi mereu a inchis usa dupa usa in spatele multora, deschizand altele altora. nu o facea pentru ca se plictisea, oricat de aparent-evident parea acest aspect. era vorba mai degraba de o fobie, o frica nebuna sa nu ajunga persoana de langa o clipa sa nu ii mai acorde atentie cand avea nevoie, sa fie neglijata un moment pentru ceva banal. a plans multe nopti, lasand, cu inima grea, vreun baiat, la care tinea enorm sau poate il chiar iubea, ingrozita de frica, pretuind amintirea lui intacta, nealterata de neglijenta.
* statea acum afundata in fotoliul mare din camera de zi, cu ochii pironiti in gol, cu picioarele stranse la piept si intre maini cana fierbinte de ceai se racise deja la jumatea distantei spre gura. de doua zile nu mai iesise din casa, parul cret, neingrijit, arunca suvite in toate partile, asezand cateva pe umarul descoperit de puloverul cu guler larg. nesomnul isi arata semnele sub ochii rosii si ingreunati de oboseala. ceasul de pe perete se misca continuu si bataile lui rasunau iritant de regulat. in stanga fotoliului scrumiera neschimbata imbacsea aerul statut. telefonul scos din furca fusese decuplat si in sfarsit incetase tonul care se auzise atata timp, schimbare ce a trezt-o in real, aruncand ochii de pe receptor spre mobilul aruncat in capatul camerei, inchis.
* acum ar fi sunat pe cineva, pe Maria, prietena ei cea mai buna, poate, sau pe Alexandru... pentru prima data nu vroia sa o faca din cauza fobiei, vroia.. o gramada, poate sa isi ceara scuze mai intai ca ii folosise atata timp, apoi le-ar spune ca ii iubeste si... cata nevoie are de ei, nu ca obiecte de companie ci ca apropiati. le-ar povesti dupa ca ii place sa scoata capul si mainile pe geam la tren si sa simta cum vantul ii rascoleste parul cand il misca de pe o parte pe alta si ii plimba mainile printre undele de curent, se simtea ca o randunica de mare. le-ar fi spus ca ii place inghetata cu un strop de vin rosu sec, frigul de dimineata iarna si ninsoarea cu fulgi mari. le-ar fi spus ca ii e dor de mama.. si ca a suferit groaznic cand era copil, ca o doare fizic singuratatea.
* a lasat absenta cana pe podea intarziand apatic revenirea in fotoliu, o clipa, segmentata de un gand fugar, lasandu-se mai apoi, incet, pe spate in fotoliu, ducand incet mana dreapta catre buzele tremurande inainte ca primii picuri sarati sa i se scurga din ochii mari si verzi, urmata de mana stanga pe care a proptit-o cu degetele de tampla, lasand-o mai apoi sa urmeze linia fetei, in jos, stergand lacrimile ratacite pe obraz... a plans un timp. s-a ridicat hotarata si s-a indreptat spre baie, lasand apa la dus sa se incalzeasca, tragand puloverul peste cap, dezvelind mai apoi intreg corpul. sub dus s-a facut iar liniste...
* avea vreo 17 ani atunci si ramasese pe ganduri cu ochii in gol, in picioare, cu dusul in mana stanga pe piept lasand apa sa se scurga printre sanii fermi, cu dreapta urmarind incet forma sanului, coborand spre talie si mai apoi spre coapse. simtea ca se schimbase, stia ca de atunci devenise altceva ajunsese la o alta conditie. de atunci si-a schimbat garderoba, incepuse sa isi aranjeze parul si sa se ingijeasca de mii de maruntisuri... mai putin de singuratatea ei, mai putin de cei din jur pe care ii vana, se folosea de ei si apoi ii arunca.
* a iesit de la dus si a urmat acelasi ritual pe care il facea de cand era adolescenta. a intrat in camera sa se imbrace, intrand pentru o secunda in transa de mai demult, oprindu-si mainile asupra formelor, trecand repede peste, tragand absenta hainele pe ea, a imbracat si paltonul, s-a incaltat, a luat genata din cui, mobilul de pe jos si cheile de pe comoda, iesind grabita pe usa. a ajuns in fata blocului la fel de absenta, la fel de grabita, plina de sperante totusi... a cotit dreapta pe langa bloc, coborand mai apoi bordura, traversand la fel de absenta strada. claxon lung. zgomot de tabla indoita, sticla sparta, o bufnitura inabusita pe strada.
* a tresarit brusc ridicandu-se in fund. era plina de broboane de transpiratie si ii curgeau lacrimile, tremura... s-a ridicat din pat, si-a spalat fata la baie lasand mainile sa se scurga incet de pe fata in timp ce ridica usor capul la inaltimea oglinzii privindu-se uimita. a vazut-o pe Andrada, o fata ciudata si irascibila de 13 ani, un copil precoce si teribilist... care din aceea zi nu s-a mai purtat urat cu nimeni si nu a mai fost singura niciodata.


Foto: Room pic 1 by DUP

Neintelesul Nepretuit

* Andrei si Andreea, asa ii chema. locuiau in acelasi oras, acelasi cartier, in blocuri vis-a-vis, la etajul 4 amandoi, fereastra'n fereastra. ea era o blonda cu ochi albastrii si isi picta zi de zi trairile visand la o intamplare ca'n cartile lui Mihail Sebastian, iar el, un brunet cu ochi capriu, isi inghesuise camera mica cu mii de carti, pe care le rasfoia cu sete, visand sa ajunga un scritor de renume, mazgalind mai apoi ore in sir coli goale. soarele rasarea zilnic, se ridica si se petrecea pe deasupra celor doua blocuri, scurgandu-se seara intre blocurile vecine, asternand tacerea peste cartier. doua ferestre ramaneau mereu aprinse tarziu si se culcau si ma tarziu amandoi, dupa ce stingeau luminile, visand mai departe cu ochii in tavan, pana cand ultimul oftat se transforma in expiratia adanca a somnului.
* se trezeau devreme amandoi, nu din constinciozitate, dintr-o graba nebuna de a se rupe din vis si a-l indeplini in realitate. daca blocurile lor ar fi fost lipite s-ar fi izbit unul de celalalt in fiecare dimineata cand ieseau din scarile de bloc. asteptau zilnic la acelasi semafor din colt, despartiti de una sau doua persoane intercalate, sau umar langa umar, urmarind concomitent o masina care le atrasese atentia, ori fiecare pierduti inca in visare, cu ochii in gol in puncte diferite, rupti spre realitate de culoarea verde a semnaforului, pornind in graba, mai departe. se asezau de fiecaredata pe scaunele singulare de la mijlocul autobuss-ului, spate in spate, cu capul lipit de geam, privind imaginile scurgandu-se si mereu erau gata sa uite sa se dea jos, ciocnindu-se unul de celalalt, prea grabiti insa sa coboare pentru a privi persoana de care sa lovise accidental, aruncand un simultan te rog sa ma scuzi! fugar. nu se uracasera niciodata in vagoane diferite in metrou. uneori imparteau aceeasi bancheta sau aceeasi bara de care se tineau strans, afundati fiecare in lectura cartii preferate, numarand cu jumatate de ureche opririle pana la statia de la liceu. poate daca ar fi fost colegi de clasa s-ar fi cunoscut in cele din urma, dar urmau clase paralele. aveau clasele una sub cealalta, stateau singuri, fiecare pe celalalt loc incat, daca un cutremur ar fi zguduit cladirea si etajul superior s-ar fi prabusit, ar fi ajuns colegi de banca. nu aveau prieteni si mereu plecau primii, la fel de grabti sa ajunga acasa, parcurgand acelasi drum identic, la fel de pierduti in visare, prea preocupati de vis ca sa se regaseasca. acasa... se inchdeau in siguranta peretilor cu miros familiar, pe care zugravisera de atatea ori cu privirea forme si culori indragite.
* era sigur la parinti si ea avea o sora mai mare. erau orfani de un parinte amandoi. facultatea nu i-a purtat parte unul de celalalt, tot impreuna plecau spre scoala si mergeau cu acelasi metrou, doar o statie ii despartea, orarul incurcat ii mai decala uneori dar nu ii oprea sa plece seara impreuna spre casa, cu capul lasat pe-o parte pe geamul metroului, ca odinioara, privind imaginile scurgandu-se monoton. undeva visele incepeau sa se stinga incet, grijile isi faceau loc, oboseala si cateva planuri realiste de viitor. acasa, in pat, uneori priveau formele desenate mai demult pe pereti si zambeau apatic la culorile ce le zambeau inapoi, pana ce oboseala isi atarna somnul adanc de gene inchizandu-le ochii.
* lucrau pentru aceeasi companie, mai tarziu, in cladiri diferite, numele asamanator de familie ii tinea apropiati pe lista de angajati, unul sub celalalt, aveau aceesi functie si trageau din greu amandoi, zi de zi, asteptand cu nerabdare odihna si cartile neterminate din week-end-uri. metrourile ii aduceau spre casa seara, obositi, in aceeasi statie, calatorind acelasi autobuss cu care mergeau la scoala acum cateva decade si suradeau melancolici la scaunele deteriorate si neschimbate de altfel, de-a lungul timpului, acum poate ceva mai mazgalite. ocupau acelasi scaune mereu, spate in spate, jucand parca o sceneta regresiva a adolescentei. acasa grijile de peste zi se stingeau, preocupati de parintii imbatraniti, retragandu-se mai apoi in linistea acelorasi camere, zabovind ingrijorati cu ochii in tavan inainte de somn, distantandu-se de visele de altadata, de picturile ei, prafuite acum pe dulap, si miile de foi umplute de el, ratacite prin casa in colturi uitate.
* au imbatranit mai apoi plimband parcurile, ramasi orafni de tot si singuri. nepotii ei pareau sa o fi uitat de tot si sora ei abia de mai suna de sarbatori. singuri si tristi au reinceput sa retraiasca in amintiri copilaria si visele ei indepartate. se urcau uneori amandoi in autobuss si metrou, refacand traseele de altadata, sperand parca sa dea timpul inapoi si sa coboare iar adolescenti in statii.
* lumea zice ca Andreea a murit de batranete. doctorii spuneau ca organismul, imbatranit dupa ani si ani, a incetat sa functioneze, purtand batrana femeie de acum catre un ultim vis fara de trezire, alungand amarul si stergandu-i tristetea de pe chip cu un zambet linistit. la un an s-a stins si Andrei, inima ii cedase, sub presiunea tristetii poate... acum aluneca lin in visare.
* Andreea Pop si Andrei Pop, inmormantati in acelsi cimitir, in morminte alaturate, purtand acelasi nume si jumatatile aceluiasi suflet. ordinea naturala a lucrurilor i-a adus din nou aproape, asa cum tanjisera o viata intreaga unul dupa celalalt, asteptandu-l, visand prea mult si traind prea putin sa il vada pe celalalt in preajma, ramasi fideli unul celuilalt pana in ultima clipa. unii ar zice ca e o iubire neimplinita sau poate destine tragice... insa iubirea lor a fost un lucru atat de natural si neintinat incat, intr-un mod special si neinteles de mintea noastra limitata, nimic nu i-a putut desparti sau sa ii tina prea departe... darul lor, iubirea si tristetea, a fost nepretuit.

[scrierea de fata este fictiune, coincidenta numelor si faptelor realtate cu persoane si actiuni reale este pur intamplatoare]
Foto: Color by csean